Pentru că săptămâna viitoare se împlinesc 111 ani de la nașterea lui Mircea Eliade, istoric al religiilor, scriitor și filosof român a cărui operă continuă să genereze controverse…
Fenomen recurent în istoria europeană, o idee, o ideologie şi chiar o civilizaţie pot fi concurate, dar niciodată compromise de o altă idee, ideologie sau civilizaţie. O civilizaţie va face loc alteia doar după ce îşi va consuma toate resursele iniţiale, prăbuşindu-se în sine, după cum o ideologie îşi va dovedi caracterul utopic şi se va autodiscredita doar după ce va cunoaşte forme de manifestare extreme, ce vor împinge până la ultimele consecinţe programul iniţial.
Dacă sondând originile spirituale comune, Valéry căuta o rezolvare transnaţională a crizei ce caracteriza lumea europeană interbelică, punerea în practică a soluţiei rasiste, imaginată de către nazişti, soluţie ce ducea, de fapt, până la ultimele consecinţe, programul naţionalismului german, va sfârşi nu doar prin a compromite politicile de tip naţionalist, ci şi prin a discredita, probabil pentru totdeauna, însăşi ideea de naţiune.
Europa postbelică se înalţă din ruinele unei Europe a naţiunilor care dura de un secol şi jumătate. Şi cum o lume nouă procedează, înainte de toate, la asimilarea şi transformarea, în spiritul şi sensul ce o definesc, a valorilor lumii vechi, ar fi o naivitate să ne imaginăm că Europa postbelică a pornit de la zero. Soluţia propusă de către Paul Valéry va deveni punct de plecare al dezbaterilor şi conferinţelor ţinute la prima Întâlnire Internaţională de la Geneva, unde gânditori aparţinând unor direcţii diferite în filozofia contemporană şi-au propus stabilirea trăsăturilor definitorii ale spiritului european, demers necesar atât pentru înţelegerea trecutului şi, deci, despărţirea de acesta, cât şi pentru stabilirea noilor fundamente spirituale ale Europei postbelice.
În conferinţa ţinută cu această ocazie, trei sunt termenii de la care, pornind, Karl Jaspers vede posibilă articularea unei imagini edificatoare a Europei: libertate, istorie, ştiinţă. Implicând conştiinţa limitelor, libertatea, aşa cum este ea trăită, pare a genera paradoxul condiţiei spirituale a europeanului. Cum libertatea, pentru a fi, nu poate fi decât absolută şi cum libertatea absolută nu este posibilă, orice demers pentru a o obţine este sortit eşecului. Conflictul dintre setea de libertate şi conştiinţa imposibilităţii de a dobândi libertatea poate fi surmontat prin relevarea conţinutului libertăţii, fie printr-o viaţă trăită tensionat, între doi poli opuşi („la vie tendue entre deux pôles opposés”¹), fie printr-o viaţă trăită la limite extreme.
Fără a fi propriu-zis, Europa este ceea ce neagă pentru a afirma ulterior şi ceea ce afirmă pentru a asimila şi transforma în propria-i esenţă. Europa pare a poseda doar capacitatea de a fi orice, unind ceea ce, în acelaşi timp, plasează la extreme: lume şi transcendenţă, ştiinţă şi credinţă, tehnică materială şi religie. Definindu-şi libertatea în această manieră paradoxală, europeanul şi-o va trăda ori de câte ori renunţă la antagonisme, fie acceptând o ordine ce ignoră aceste limite („soit en s’installant dans un ordre oublieux de ses limites”) , fie refuzând ordinea în numele lor („soit en se portant á des extrémités qui excluent tout ordre á force de partialité”) , fie imprimând doar unuia dintre poli caracter totalizator ( „soit en se fixant sur l’un des pôles qui passe alors pour être le tout”²). Europa nu poate fi liberă decât în tensiunea contrariilor.
Oscilând, din sete de libertate, între limitele extreme, europeanul va ajunge, prin disperare, la o resuscitare a încrederii şi, prin nihilism, la conştiinţa de sine; el trăieşte angoasa care îi stimulează credinţa.
Spre deosebire de asiatic, europeanul, ce a moştenit nevoia iudaică a unui tărâm concret al făgăduinţei, îşi doreşte nu atât libertatea în sensul dat acesteia de metafizica indiană, cât libertatea concretă, istorică, libertatea omului ce trăieşte în armonie cu întreaga lume. Nevoii de libertate i se asociază necesitatea existenţei conştiinţei istorice. Fără a se supune interpretărilor de tip totalizator, europeanul se simte legat de istoria sa, care devine una a neîncetatei cuceriri a libertăţii.
Manifestare a nevoii de libertate este şi nevoia de a cunoaşte. Deşi ar putea părea un atac îndreptat împotriva unei divinităţi care pretinde credinţă, cunoaşterea pare a răspunde unei exigenţe a aceleiaşi divinităţi, respectiv exigenţei adevărului absolut. Această nevoie de a-l interoga pe Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu, impuls ce porneşte din cartea lui Iov şi traversează întreaga gândire europeană stă, fără îndoială, la originea ştiinţei.
Dar libertatea, istoria, ştiinţa nu-şi ating niciodată scopul. Iată motivul pentru care Europa nu are niciodată sfârşit. Scăpând posesiei noastre, aceste determinări ne dau fără încetare noi şanse, consideră Karl Jaspers, care, pornind tocmai de la această premisă, dezvăluie, în cea de-a doua parte a conferinţei, viziunea unei noi ordini mondiale, o lume în care diferenţele dintre naţiuni sunt convertite în factori de progres şi în care sunt redefinite rolul istoriei şi rolul religiei biblice.
Fie că istoria o va clasa alături de celelalte utopii, nu puţine, care au marcat destinul Europei, fie că aici îşi va găsi originea o lume în care omul se va defini mai întâi ca om şi abia apoi în funcţie de trăsăturile care îl particularizează în cadrul umanităţii, cert este că doctrina propusă la Geneva de către Karl Jaspers începe să prindă contur în plan ideologic şi politic.
La cea de-a opta Întâlnire Internaţională de la Geneva, încercând să afle, la rândul său, cauzele şi semnificaţiile angoasei europeanului modern, Eliade îi va compara mentalitatea cu cea a omului arhaic. Trimiterea la una dintre semnificaţiile mitului labirintului devine inevitabilă: „Şi dacă am putea traduce angoasa omului modern în termenii propriei sale experienţe şi ai limbajului său simbolic, un primitiv ne va spune în esenţă următoarele: e marea probă iniţiatică, pătrunderea în labirintul sau jungla bântuită de demonii şi sufletele strămoşilor, jungla care corespunde Infernului, celeilalte lumi; e marea spaimă care-l paralizează pe aspirantul la iniţiere, când este înghiţit de monstru şi se trezeşte în întunericul pântecului său, unde se simte tăiat în bucăţi şi digerat pentru ca să se poată naşte ca un om nou.”³
După cum s-a putut vedea în capitolul anterior, triumful atenianului Tezeu, cel care pătrunde în labirintul cretan şi ucide Minotaurul, corespunzând în plan mitic triumfului civilizaţiei miceniene asupra celei minoice, asigură mitului labirintului cretan statutul de mit al naşterii civilizaţiei europene. Faptul că naşterea Europei este legată de asimilarea valorilor unei civilizaţii cu pregnante elemente non-europene nu face decât să confirme observaţiile lui Karl Jaspers conform cărora Europa, proteică, poate concepe fie şi împotriva sa, însuşindu-şi ceea ce îi este străin, printr-un proces de intimă asimilare a elementelor cărora iniţial li se opusese. Citit politic, mitul imprima deci conştiinţei europene atât deschiderea către ceea ce vine din afară, către ceea ce îi este străin, cât şi opţiunea pentru valorile democraţiei. Şi tot în capitolele anterioare, descopeream încifrată în mitul labirintului cretan setea de libertate a europeanului despre care vorbea Karl Jaspers. Pentru a o obţine, filozoful existenţialist propunea europeanului realizarea unui salt în conştiinţă. Din analiza succesivelor resemantizări ale mitului cretan ştim însă că depăşirea dualităţilor limitative nu este posibilă decât prin conştientizarea şi asumarea acestora.
Angoasa omului modern este şi angoasa lui Eliade, care nu de puţine ori îşi va formula criza existenţială în termenii unei rătăcirii prin labirint: „Mi se părea, de mult, că m-am rătăcit într-un labirint şi, cu cât trecea timpul, cu atât mă convingeam că e vorba de încă o încercare iniţiatică, aşa cum fuseseră multe crize din ultimii ani. Deznădejdile, depresiunile şi suferinţele de tot felul îşi aveau un sens: trebuia să le înţeleg ca o seamă de torturi iniţiatice, pregătind moartea simbolică şi reînvierea spirituală către care mă îndreptam.”4
(fragment din teza de doctorat Mitul labirintului în opera lui Mircea Eliade, Universitatea din Bucureşti, 2012; publicat inițial în Pro Saeculum, nr. 7-8 (107-108)/15 sept. – 1 dec. 2015)
Note
- L’Esprit europeen, Rencontres Internationales de Geneve,Tome I, p. 372.
- L’Esprit europeen, Rencontres Internationales de Geneve,Tome I, p. 373.
- Mircea Eliade, Eseuri, p. 158.
- Mircea Eliade, Memorii, vol. II, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 73.