TABLETA DE MARȚI – Daniel TACHE – Eternă şi fascinantă, mahalaua românească

 

Una dintre primele probleme cu care s-a confruntat PCdR/ PMR, forţa politică impusă la putere cu tancurile sovietice, dar care se legitima prin misiunea istorică a clasei muncitoare, a fost tocmai fundamentala sa lipsă de reprezentativitate, într-o societatea românească postbelică alcătuită majoritar din ţărani. Conform recensământului din 25 ianuarie 1948, 76,6% din populaţia României locuia la sate. Mai mult, în anul 1950, conform Raportului Tismăneanu, populaţia ocupată în agricultură reprezenta 74,1% din totalul populaţiei ocupate.

Bineînţeles că asemenea considerente nu au împiedicat noua putere politică să-şi continue marşul triumfal prin istorie. În Constituţia RPR (1952) se preciza clar, din capul locului: Baza puterii populare în Republica Populară Română este alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparţine clasei muncitoare (Art. 2). Şi acelaşi rol i-a fost rezervat muncitorimii şi în Constituţia RSR din 1965.


Chiar dacă procentul mic al populaţiei ocupate în industrie nu a împiedicat PCdR să preia puterea, partidul s-a îngrijit constant, pentru a-şi consolida poziţia, să sporească numărul celor puţini, dar care aveau, iată, o misiune istorică. Aşa se face că, în 1989, conform aceluiaşi Raport Tismăneanu, populaţia ocupată în agricultură scăzuse la 27,5%, în timp ce populaţia ocupată în industrie crescuse de la 12 % din totalul populaţiei ocupate (1950), la 38,1%. Rata de creştere a forţei de muncă ocupate în industrie nu a fost însă una constantă. Cea mai substanţială creştere, de peste 20 de procente, s-a produs pe parcursul a doar 20 de ani, între 1960 şi 1980.

Acest proces de industrializare forţată a României, cu accent pe dezvoltarea industriei grele, a mers mână în mână cu accelerarea, la fel de artificială, a procesului de urbanizare. Cum migrarea masivă de la sat la oraş a fost impusă politic, iar populaţia care s-a angajat în acest proces nu era îndeajuns de pregătită pentru a se adapta vieţii urbane, dar şi în condiţiile în care oraşul s-a văzut incapabil să asimileze într-un timp foarte scurt un număr mare de nou-veniţi, proaspeţii orăşeni au adus cu ei şi au impus, în lumea citadină, mentalităţi şi practici rurale.

Asimilând mai degrabă superficial morala creştină, satul românesc se dovedise, de-a lungul timpului, mult mai sensibil la „gura lumii”. Mai degrabă trăit de istorie şi, din acest motiv, depinzând adesea de vecinii săi (care, întinzând-i o mână de ajutor în vremuri tulburi, au profitat de ocazie pentru a-i intra şi cu opincile în viaţa personală), ţăranul român nu a prea avut răgazul necesar trasării unei graniţe exacte între public şi privat. Lumea, prin ce zice ea, a dobândit statutul de instanţă morală supremă. Ceea ce nu ar fi fost neapărat rău, dacă „gura lumii” ar fi pus în circulaţie valorile unei morale autentice şi dacă aceste valori ar fi fost într-adevăr interiorizate de ţăranul român. În plus, adoptate prin mimetism, fără a fi împărtăşite în mod real de membrii comunităţii, asemenea convingeri de circumstanţă, dar cărora „gura lumii” le-a furnizat statut de normă, nu au putut îndeplini niciodată rolul de autentic factor al coeziunii sociale. Dimpotrivă. Legitimând, prin normare, un anume tip de ipocrizie socială, aceste convingeri au sfârşit prin a eroda fundamentele lumii rurale, condamnând comunitatea la disoluţie.

Porniţi în căutarea unei vieţi mai bune, dar fără a conştientiza legătura dintre sărăcia de care încercau să scape şi setul de valori care le orientase până atunci existenţa, set de valori însăilat anapoda precum ghirlandele de hârtie şi panglicile multicolore pe un brad de nuntă, unii dintre proaspeţii orăşeni au înlocuit ieşitul la poartă cu nesfârşitele ore petrecute la scara blocului. Oraşele româneşti au devenit nişte sate mai mari, iar practici precum nunta desfăşurată direct în stradă sau creşterea animalelor, de la câini şi pisici, la găini, gâşte şi chiar porci, în „curtea” blocului, le-au imprimat acestora, deja desfigurate de „modernista” arhitectură a blocurilor comuniste, omniprezentul aspect de mahala. Şi trebuie spus că urmaşii acestora sunt cei care, moştenind de la părinţi atât arta de a da din coate, cât şi lipsa de gust, au asigurat ani la rând tirajele tabloidelor sau, mai nou, ne împroaşcă din studiourile de televiziune cu dramolete şi panseuri bine remunerate.

Interesant este că lumea contemporană, în ansamblul ei, simte tot mai acut nevoia să arunce în aer graniţa dintre public şi privat. Am zice că, măcar în această privinţă, societatea românească este pe deplin pregătită. Oare? Impusă de globalizare, tranziţia la satul planetar se va desfăşura lin, fără incidente prea mari, doar în acele societăţi care dispun de o solidă cultură a proprietăţii particulare, cultură din care îşi vor deriva, firesc, strategia stabilirii noului raport dintre public şi privat. Arzând permanent etapele, motiv pentru care a fost şi va rămâne veşnic nepregătită, lumea românească va fi probabil din nou bulversată de realităţi la care nu va fi pregătită să se adapteze.

 



Gurmand + Raiman

 

Daca ti-a placut acest articol il poti distribui pe:

 

 

Parerea ta este importanta, lasă un comentariu.


#Citeste si:

Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Hotel Pestera Angajeaza - Locuri de munca Webhosting Armand Media Flax Gopo Star Sistems Security - Paza si protectie
Andrei House Livas locuri de munca