Două au fost cărțile pe care le-am citit și răscitit în anii copilăriei: Legendele sau basmele românilor și Cartea de bucate. Din prima am aflat că binele învinge întotdeauna răul, din cea de-a doua, că adesea este extrem de dificil să distingi între bine și rău.
Aruncată dintr-un colț în altul al bucătăriei, cu paginile aproape casante, îngălbenite de abur și de fum, Cartea de bucate a Mariei Deleanu, tipărită, cred, prin anii ’50, mi-a atras atenția, înainte de toate, prin fontul utilizat pentru copertă. Dolofan, cu înflorituri ce închipuiau chiar paginile cărții, fontul amintea de alte vremuri, mai bune. Deschizând-o, aveam să descopăr că intuiția nu mă înșelase. Rețetele, scrise într-o română ce păstra ceva din aromele perioadei interbelice, îmi aduceau în fața ochilor o lume în care uleiului i se spunea untdelemn, tăițeilor, iofca, iar verzei călite la cuptor, bigus. Credeți-mă, în România rafturilor goale din ultimii ani ai comunismului, imaginea unui prânz la care să ai de ales între anghemaht și curcan cu caise uscate, era tot atât de tentantă ca o aventură în lumea dispărută a lui Arthur Conan Doyle.
Ciudat, dar tocmai din acea carte de bucate, plină de minunății, am învățat că timpul de preparare este chiar mai important decât ingredientele folosite. Și că mai important decât toate este ceva ce nu poate fi cuantificat, ceva scris mărunt, între paranteze: după plac, după gust, dacă este nevoie. Prin definiție subiectiv, gustul nu poate fi măsurat. De fapt, respectarea rețetei nu garantează niciodată reușita. Totul depinde, în cele din urmă, de inspirația bucătarului.
Iată motivul pentru care ideologiile, aceste rețete ale fericirii generale, nu au reușit niciodată să mă convingă. Mai ales că nu scrie nicăieri, nici măcar cu litere mărunte, că reușita punerii în practică a unui program politic, ideologizat cât cuprinde, depinde nu doar de o realitate sau alta ori de momentul istoric, ci, în primul rând, de ceva ce nu poate fi măsurat, de conștiința celor angrenați, cu sau fără voia lor, în acest proces.
Asistăm, în ultima vreme, la o repoziționare a partidelor pe eșichierul politic. Într-un alt context istoric, unul în care pe scena politică ar evolua alți actori, aș fi spus că reideologizarea partidelor este un prim semn al maturizării acestora. Ținând însă cont de momentul istoric, de actorii implicați, dar mai ales de generala lipsă de conștiință, mi-e teamă că, în câțiva ani, va trebui să mă reapuc de cartea de bucate. Oare pe unde s-o fi rătăcit?
Facebook
WhatsApp
TikTok
