Ce poate fi mai neserios decât să te joci pe calculator? Să evoluezi într-un univers ale cărui limite sunt date atât de limitele creativității omului, cât și de posibilitățile tehnologice ale momentului, să intri în pielea unui personaj ce are la dispoziție un număr redus de opțiuni, să te conformezi unui scenariu de o ucigătoare previzibilitate, să respecți reguli pe care nu le poți modifica, indiferent cât de absurde ți se par, dar cu toate acestea să nu te poți dezlipi de calculator, să-ți petreci ore în șir cultivând roșii și crescând oi, căutând comori prin mările și oceanele lumii, împroșcând zidurile unor cetăți inexistente cu sângele dușmanilor sau concurând pentru trofee de care n-a auzit nimeni și cu al căror echivalent în bani îți cumperi doar capace de roată. Evident, pentru o mașină virtuală.
Așa gândeam în urmă cu ceva ani. Între timp, am devenit un gamer cu experiență: am fost fermier, pescar, căutător de comori, vânător de recompense, general roman, guvernator al unui ținut imaginar, cavaler templier, sniper, gangster aflat în slujba binelui (știu, dar așa era jocul), pilot de curse și încă multe altele, pe care nu mi le mai amintesc acum. Am condus afaceri de familie și asedii, pescadoare și drone, orașe înfloritoare și armate dezlănțuite, m-am luptat cu monștri băloși și cu soldați experimentați, cu vrăjitori nebuni și cu preoți corupți, am creat poțiuni și arme de atac, mi-am îmbunătățit simțitor viteza de reacție și, dacă o țin tot așa, cred că voi deveni ambidextru.
De ce am început să mă joc? La această întrebare, răspunsul este simplu: pentru că am vrut să-mi înțeleg elevii. De ce am continuat să mă joc? La această întrebare, răspunsul este ceva mai complicat.
Chiar fără a le reduce lumea la cea a jocurilor cu care au crescut, cei pe care Marc Prensky îi numește digital natives își vor doza efortul în reprize scurte și se vor aștepta ca recompensa să vină imediat. În cadrul aceluiași nivel, jucătorii sunt rareori ierarhizați în funcție de efortul depus. În general, recompensa este aceeași pentru toți, iar ierarhizarea jucătorilor se face în funcție de experiență (numărul de misiuni duse la bun sfârșit). Dacă în lumea de mâine vor mai exista ierarhii, diferențierea se va realiza strict în funcție de competențe (skills).
Pot accepta eșecul, cu condiția ca acesta să alterneze cu succesul. După un eșec, jocul îți furnizează suficiente bonusuri pentru a-ți facilita victoria. Poți rata depășirea unui nivel o dată, de două ori, dar dacă ratezi la nesfârșit, începi alt joc: schimbi clasa, școala, locul de muncă. Eventual, îți vei schimba și familia. Sau modul în care o definești.
Figura conducătorului providențial se va pierde prin cotloanele mentalului colectiv. Jocul te pregătește pentru a fi lider sau cel puțin erou al propriei existențe. Câți jucători, atâția lideri. Ceea ce nu exclude colaborarea, însă doar colaborarea motivată de o răsplată suplimentară. Altfel, relațiile umane vor avea profunzimea celor dintre personajele jocului preferat, reduse adesea la câteva replici. În joc, condiția sine qua non a succesului este stăpânirea emoțiilor. Eventual, până la suprimarea acestora.
Pe de altă parte, dacă ar fi să-mi amintesc cea mai dificilă provocare dintr-un joc, aceea ar fi dintr-un joc de slash and hack, în care a trebuit să mă lupt cu mine însumi. Mă rog, cu doppelgänger-ul meu. Nimicisem deja o hoardă de lighioane și abia îmi mai trăgeam răsuflarea. Energia mea era pe terminate, a lui, intactă. Evident, am pierdut. O dată, de două ori, de trei ori. Dublul meu avea aceleași arme ca mine, avea tot atâta experiență, îmi învățase mișcările și, în plus, nu avea timpi morți. Logica jocului îmi spunea că puteam să-l înving. Că puteam să mă înving. Ceea ce am și făcut în cele din urmă. Însă, ciudat, nu eliberare a fost ceea ce am simțit, ci o urmă de tristețe: nu ți se întâmplă chiar în fiecare zi să-ți ucizi umbra.
Facebook
WhatsApp
TikTok
