TABLETA DE MARȚI – Daniel TACHE – De la Mircea la Pristanda… şi viceversa

În Interpretare şi raţionalitate, propunând o tipologie a interpretării în funcţie de contextele secundare, Paul Cornea observa declinul evident în care a intrat astăzi contextualizarea genetică, strategie ce presupune proiectarea operei în spaţiul genezei sale, fie pentru a-i studia circumstanţele elaborării (tradiţia literară, biografia autorului, configuraţia sistemului literar etc.), fie pentru a recupera intenţia autorului ori „orizontul de aşteptare” al publicului (Paul Cornea, Interpretare şi raţionalitate, Polirom, 2006, p. 472). Am început articolul de astăzi într-o manieră care le-ar putea părea unora uşor pretenţioasă, pentru că nu am reuşit să găsesc o altă explicaţie unui fenomen care nu conteneşte să mă mire: preţuirea de care continuă să se bucure astăzi, într-un anumit mediu intelectual şi din considerente mai degrabă extraestetice, câteva pasaje din cea de-a doua parte (satira romantică) a Scrisorii III. Consider că este inutil să le reproduc aici, dumneavoastră, numeroşii sau puţin numeroşii mei cititori, ştiţi la ce mă refer.

Faptul că, citită într-o deplină eludare a contextului cultural şi politic în care a fost scrisă, satira din Scrisoarea III continuă să fie percepută ca actuală probează valoarea poeziei eminesciene. În mod normal, analizat în sine, independent de receptarea estetică a operei, acest aspect ar trebui să nu primească nici conotaţii pozitive, nici conotaţii negative, pentru că probată astfel este doar valoarea strict literară a poeziei, nu şi valoarea ei de adevăr, ceea ce înseamnă, printre altele, că Eminescu reuşeşte să ne convingă de adevărul lui, care nu este neapărat adevărul cu majusculă (am optat pentru această sintagmă pentru a nu intra în oţioase distincţii filosofice). Însă faptul că poezia este citită şi răscitată astăzi nu pentru frumuseţea ei intrinsecă, ci pentru această discutabilă valoare de adevăr, legitimată de prestigiul unui poet care, deloc întâmplător, iată, este considerat a fi naţional, ridică o serie de probleme şi ne obligă la o (fie şi sumară) recontextualizare genetică.

Îndepărtat, în 1876, din funcţia de revizor şcolar de către noul ministru al cultelor, liberalul Gheorghe Chiţu, Eminescu îşi câştigă existenţa, între 1876 şi 1883, ca redactor al cotidianului Timpul, organul oficial al conservatorilor. Satira din Scrisoarea III (poezie publicată în 1881) nu vizează, după cum uşor se poate descoperi la o lectură ceva mai atentă, întreaga clasă politică românească a momentului, ci îi vizează doar pe liberali: Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul/ De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?

Cred că astăzi nu mai poate fi pus în discuţie rolul major pe care liberalii l-au jucat în procesul de modernizare a statului român; este suficient să ne amintim că, între 1876 şi 1888, perioadă crucială în istoria noastră, fie şi doar pentru că pe parcursul acesteia România şi-a cucerit independenţa de stat, la conducerea ţării s-au aflat guverne liberale. În mod evident, Eminescu este nedrept, şi este nedrept cel puţin prin generalizare: chiar şi sinecdoca la care apelează (liberalul desemnând toţi liberalii) este edificatoare în acest sens. Ceea ce poetul le reproşa liberalilor, indirect în Scrisoarea III, dar explicit în articolele publicate în Timpul, era tocmai demersul de modernizare a statului: potrivit programului liberalilor români, modernizarea presupunea, înainte de toate, o accentuată europenizare, cu tot ceea ce implica un asemenea proces, or Eminescu vedea România mai degrabă ca pe o punte între Orient şi Occident. Iată de ce a atribui unui discurs de un retorism vitriolant, în condiţiile în care Eminescu stăpânea arta discursului ca nimeni altul, artă ce implică şi exagerări şi generalizări, valoare de adevăr absolut nu poate fi decât eronat.

Şi aceasta nu este singura provocare pe care, chiar şi la începutul acestui nou mileniu, poezia eminesciană se obstinează să ne-o lanseze. Dând expresie sensibilităţii romantice (opţiunea pentru romantism, curent apropiat cel puţin într-o primă fază, cea paşoptistă, de ideologia liberală, rămâne una dintre ciudăţeniile operei conservatorului Eminescu, dar ciudăţenie rezolvată pe parcursul ultimei etape a creaţiei, cea reclasicizantă), poezia pune în circulaţie două dintre temele predilecte ale romantismului paseist: tema prezentului decăzut, ce intră în antiteză cu trecutul glorios, şi tema conducătorului providenţial. Şi, din nou, adevărul artistic nu are prea mare lucru de-a face cu adevărul istoric.

Faptul că, având în jur de patruzeci de ani la momentul bătăliei de la Rovine, Mircea nu era chiar atât de bătrân cum încearcă Eminescu să ne convingă sau faptul că bătălia de la Nicopole a fost ulterioară celei de la Rovine, ca abateri de la adevărul istoric, intră în categoria licenţelor poetice tolerabile, în măsura în care nu determină o radicală falsificare a perspectivei. A transforma însă o bătălie cu final incert, cea de la Rovine (a se vedea în acest sens şi Lucian Boia, De ce este România altfel) într-o mare victorie, doar din nevoia glorificării trecutului, este destul de discutabil din punct de vedere moral, chiar şi atunci când intenţia este una nobilă, pentru că, aşa cum spuneam, puţini sunt cei care fac distincţia între cele două tipuri de adevăr. Or adevărul istoric este că, şi în cazul în care Mircea a câştigat bătălia, ceea ce nu este deloc sigur, cu siguranţă a pierdut războiul, odată ce după bătălie se retrage în Transilvania şi este nevoit să recunoască, în cele din urmă, suzeranitatea otomană.

Spuneam că, deloc întâmplător, Eminescu a primit titlul de poet naţional. În intenţia lui G. Călinescu, epitetul, perceput astăzi a avea semnificaţia evaluativă a unui superlativ,  trebuia să atragă atenţia, în primul rând, asupra faptului că poetul romantic a reuşit să dea o validă expresie artistică unui mod specific românesc de a fi în lume… fără ca asta să valideze acest mod ca unul fără cusur. Scrisoarea III, atât prin virulenta satirizare a unor politicieni aflaţi temporar la putere (fără a mai lua în discuţie şi cele câteva accente xenofobe), cât şi prin valorificarea celor două teme anterior menţionate, rămâne emblematică în acest sens.

Precum în dialectica extrem de periculoasă a complexelor de superioritate şi de inferioritate, glorificarea trecutului istoric până la falsificarea acestuia, glorificare spre care noi, românii, prezentăm o tendinţă evidentă, ne serveşte nu doar la o destul de superficială rezolvarea a crizei identitare, ci şi la legitimarea tuturor formelor de critică la adresa prezentului. Problema este că, raportat la un trecut glorios, niciodată prezentul nu se va ridica la înălţimea aşteptărilor, iar critica, ce ajunge a fi nediscriminatorie, îşi pierde caracterul constructiv şi se transformă ea însăşi, prin autoalimentare, într-o permanentă sursă de frustrări. Asemănător modului în care conul Leonida dădea din fandacsie în ipohondrie (Caragiale nu ştia să se amuze altfel decât în registrul amar, grav), în cele din urmă, în vederea ameliorării numeroasele frustrări din prezent, soluţia va fi furnizată tot de către trecut, sub chipul unui conducător autoritar, dar providenţial şi asta pentru că, expresie a aceluiaşi program romantic, istoria românească, aşa cum  a fost şi încă este predată în şcoală, rămâne mai puţin una axată pe studierea unor perioade, fenomene, procese, fiind mai degrabă una a domnitorilor, priviţi ca personaje excepţionale. Iată motivul pentru care nici nu am dus vreodată lipsă de asemenea conducători autoritari şi „providenţiali” (şi nu pentru că vreunul dintre ei ar fi fost într-adevăr providenţial).

În plus, trebuie să recunoaştem că existenţa unui asemenea conducător este extrem de convenabilă: scutindu-ne de asumarea oricărei responsabilităţi, pentru că ia deciziile importante în locul nostru, mai devreme sau mai târziu va fi şi cel asupra căruia va cădea întreaga vină, în cazul unui eşec care, oricum am privi lucrurile, nu poate fi decât colectiv. În cazul reuşitei însă, meritele ne revin tuturor, pentru că el şi-a primit răsplata din capul locului, prin atribuirea unui asemenea statut (până la urmă, atribuirea statutului reprezintă alegerea noastră, nu a providenţei).

Şi, pentru a nu fi suspectat de simpatii politice, mă voi referi nu la istoria recentă a României, ci la cea antedecembristă. Numeroase au fost păcatele lui Nicolae Ceauşescu şi nu cred că are aici rost să le enumăr. Dar acesta a plătit, în cele din urmă, nu doar pentru păcatele lui, ci şi pentru cele ale întregului popor român. Astfel, pentru a da doar câteva exemple, nu Nicolae Ceauşescu raporta pe cât de astronomice, tot pe atât de ridicole producţii la hectar şi nu Nicolae Ceauşescu fura metodic din întreprinderile de stat, azi o piesă, mâine un subansamblu, determinând scăderea productivităţii, ceea ce a făcut ca produsele româneşti să devină treptat necompetitive. În plus, pentru a căpăta bizarele note de operă bufă, cultul personalităţii, pe care Nicolae Ceauşescu l-a încurajat şi, în cele din urmă, l-a pretins, a avut nevoie de complicitatea noastră, a tuturor.  Şi aşa mai departe…

Şi mai grav de atât este faptul că permanenta refugiere într-un trecut idealizat ne împiedică să privim spre viitor. Apărută ca stat pe harta Europei într-un secol cunoscut ca al naţiunilor, este cumva firesc ca România să prezinte o accentuată sensibilitate la discursul naţionalist. Însă, chiar dacă şi alte state europene par a face în aceste zile un pas către trecut şi chiar dacă sunt reînviate, ici şi acolo, anacronicele marote ale naţionalismului, a te refugia din faţa provocărilor prezentului, la începutul celui de-al treilea mileniu, în paradigma naţionalistă mi se pare nu doar o alegere laşă, ci şi perdantă. Nu ştiu de ce, fie şi puşi din nou în faţa unei crize a democraţiei, ne-am încăpăţâna să bem un ceai fiert a doua sau a treia oară.

Desigur, pentru toate acestea nu Eminescu este vinovat. El doar a dat, în Scrisoarea III, o spectaculoasă expresie artistică unei veşnice ispite româneşti, cea a reciclării trecutului. Care este tot una cu cea a baterii pasului pe loc, întrupată de Caragiale în Pristanda.