Se dedică (dar cu îngândurarea cuvenită) unui amic, poet și filosof, pensionar de lux în România…
Într-o dimineață a sunat îndelung telefonul. L-a auzit ca prin vis și nu s-a ridicat din fotoliu. Moțăia acolo de la cinci, abia se luminase afară și în camera lui era cam frig, rămăsese deschis, peste noapte, geamul acoperit doar cu o plasă subțire, împotriva țânțarilor. Încă mai socotea, în minte, șirul evenimentelor din ultima vreme. Și nu ieșea nimic, toate aveau un rest pe care nu-l putea înțelege, chiar dacă se străduia să-și țină ochii deschiși pentru câteva secunde. Umbre ciudate se lipiseră de pereți, se mișcau într-un joc necunoscut și se adunau prin colțurile camerei. Telefonul a sunat iarăși, s-au repetat sunetele lui ca niște înțepături suspecte, în urechile obosite ale bătrânilor din casa de peste drum, cu odăi multe și mucegăite. Erau înșirate ca într-un vagon de tren abandonat în depoul cu vechituri. El s-ar fi așteptat să intre cineva, se auzeau zgomote înfundate în bucătărie, zăngănit de tacâmuri scoase dintr-o cutie și apa curgea fără oprire într-un amestec de răpăială metalică. Apoi s-a făcut liniște, respirația lui încordată se lovea de palmele pe care și le așezase peste față.
Răspunde domnule la telefon, i-a strigat cineva din bucătărie, nu-l auzi? Sună ca la balamuc. S-a ridicat din fotoliu, își simțea picioarele agățate de parchet, îl dureau umerii, iar halatul gros îi atârna peste papucii zdrențuiți. Domn profesor? l-a întrebat vocea din depărtare. Bună dimineața, sunt Mona, fosta dumneavoastră elevă, de la casa de pensii… Ce faceți? a mai întrebat ea. Cu bătrânețea, domnișoară, i-a răspuns… V-am promis că vă anunț eu, a ieșit decizia de pensionare, aveți 1360 de lei… Pe lună…
1360 de lei… După aproape 40 de ani de muncă… Halatul i s-a desfăcut, avea două aripi agățate de corp, a simțit cum zboară încet, s-a ridicat spre tavan, a rămas lipit acolo, lângă lustra demodată, cu becuri prăfuite, cu brațe metalice ruginite și ele. O cumpărase din salariul lui „pe trei luni”, dintr-o vacanță de vară în care a reușit să își ia chiar și bilete la mare, la Saturn… Cu mâncare proastă și puțină…
I-a mai venit în minte, cu înțelepciunea de pensionar, un cuvânt rar: cumpătare… Cu pensia mea, și-a mai spus, e bine să nu cheltuiești, nici să nu te zgârcești la toate peste măsură, ci o cumpănă bună și dreaptă să păzești, ca să nu te căiești în urmă. Omul cumpătat e întotdeauna filosof de duminică, ce mama naibii… Pofta, somnul și frica cresc, dacă nu știi să le pui capăt. Puțin e mai bine decât destul, așa i-a spus cândva bunicul din partea mamei. Păi da, nu știi cum se spune? Fii de trei ori binecuvântată, gură închisă! Pensia mea? a mormăit el… Seamănă cu mâna și nu cu sacul! Cumpătarea este sărăcia omului bun, fiindcă prea mulți nori aduc seceta. Domnule, a mai zis fără cuvinte rostite cuiva, orice lucru, când e mai puțin, e mai cu gust…A mai visat, din fotoliul lui vechi și cu arcurile căzute, la fântâna din copilărie, din satul bunicilor. În cumpăna de lemn, în locul găleții ruginite, atârna biata lui pensie de 1360 de lei, o bătea vântul în sus, în jos… A venit vremea poeziei, domn profesor…
Facebook
WhatsApp
TikTok
