TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – O AMINTIRE

E gata o antologie subiectivă a Tabletelor de luni, publicate de câțiva ani aici,  în Gazeta Dâmboviței. Pentru că vineri e „ziua mea”, m-am gândit să-mi fac singur un… cadou. Care ar fi, m-am întrebat, textul scris aici, la gazetă, pe care l-aș putea readuce în prezent? Iată-l:

Doamna Profesoară… O știu de peste treizeci de ani, am găsit-o în cancelariile schimbătoare ale liceului meu. O Doamnă… Delicată, modestă, tăcută… Era ceva în Doamna Profesoară care descuraja orice apropiere de restul lumii. Era mereu cuprinsă de îndoieli de ultima clipă, răspunsurile ei veneau în frânturi, n-o frământa prea mult întrebarea „ce ar putea pierde?”, ne privea cu îngăduință, niciodată nu s-a așteptat ca zăpada să fie atât de moale, se uita în gol pe fereastra din fața ei, cel mai rău lucru, îmi spunea uneori, nu e singurătatea, îi plăcea o replică celebră, sărutările noastre vor avea întotdeauna dinții îngălbeniți și plini de carii… Doamna Profesoară… Am fost vecini de „scaune”, în cancelaria zgomotoasă, avea un parfum al ei, l-aș recunoaște din câteva mii și acum, nici nu o auzeai cum respiră, era elegantă, culorile i se potriveau de fiecare dată, își punea dimineața câteva flori mici în paharul din plastic pe care-l scotea din sertarul ei, parcă speriată să nu fie văzută de cineva străin. Îmi aducea o carte în fiecare zi de joi și mă asculta ca pe un elev serios, tu ești scriitor, zicea, spune-mi ce ți-a plăcut în povestea cea nouă… Sunt peste cincisprezece ani de când a ieșit la pensie, o văd uneori, ne oprim, stăm de vorbă, Doamna profesoară e tristă, parfumul acela vechi nu-l mai simt, are mereu o bluză veche și parcă îngălbenită pe la guler, pantofii sunt lustruiți, dar au pielea crăpată și cataramele ruginite, pleacă speriată de vacarmul străzii, își freacă palmele de fusta prea largă pentru trupul ei micșorat de vremuri… O urmăresc, se uită la copaci, la oameni mai puțin, se uită la tufișurile încâlcite din jur, precis că i se par ca o sârmă ghimpată care dă frunze… Sunt doar câteva zile în urmă, am văzut-o rătăcită într-unul dintre hangarele alimentare ale orașului, abia mergea printre rafturile pline cu de toate,  punea un pachet mic în căruțul pe care-l împingea cu greu, se răzgândea, îl așeza pe raft, citea îndelung etichetele, a luat trei cartofi într-o pungă mică, apoi două roșii și un singur ardei. Am regăsit-o la casă, erau câțiva oameni între noi. Hai, mamaie, i-a strigat vânzătoarea boită, mișcându-și aiurea buzele groase, ne apucă noaptea… Doamna Profesoară căuta ceva în portofelul subțire. Ai sau nu toți banii? a mai întrebat nesimțita cea tânără. Din spatele micului rând de oameni i-am zărit o lacrimă Doamnei Profesoare, curgea peste obrazul încrețit. M-am strecurat până lângă ea, cred că ați uitat banii acasă, i-am zis, luați-i pe ăștia, ne vedem noi mai târziu… A plătit amețită și m-a așteptat dincolo de casă… Mulțumesc, mi-a șoptit, o să trec pe la tine, mâine iau pensia… Asta e… Nu e o poveste, nu e o carte pe care tocmai am început-o… Am însoțit-o până lângă blocul mic în care locuiește, vă rog să mă credeți, plasa neagră pe care i-am purtat-o peste trotuarele desfundate ale orașului nostru, nu mirosea nici a detergent ieftin, nici a legume amestecate și puține, în jurul meu am simțit parfumul acela vechi al Doamnei Profesoare, unic, suav, delicat… Sărut mâna, Doamna Profesoară!