Să simți odihna mâinilor obosite, în poala ascunsă de hainele largi… Ele stau cumva scufundate într-o apă rece, au un tremur neliniștit și firav. Lumea se rotește și se aud cântece domoale în depărtare. O vrabie mică iese în zbor dintre ramurile înghețate ale copacilor scufundați și ei în zăpadă.
Iar noi… Noi fugim mereu de frica altora, căutăm o urmă de singurătate și păstrăm îndoielile vechi despre oamenii pe care-i întâlnim tot mai rar. Și socotim că fiecare lucru ar trebui să-și aibă locul lui, ca și toate celelalte din lume. Cum ar fi să devenim invidiați pentru libertatea noastră nedeslușită?
Sunetele se șterg brusc, tot așa cum s-au născut. Praful plutește în aer, pe lângă pereți au căzut bucăți mici de tencuială uscată, iar timpul curge și el mai domol decât altădată. Deschideți ochii la timp, șoptește un personaj de poveste, casele voastre au devenit ceață, iar străzile s-au pierdut prin întunericul de ianuarie.
Cine ne-a condamnat la tristețe? Așa întreba același personaj, pe o scenă, la început de an nou. Dumnezeu, i s-a răspuns… Poate, a mai zis el, dar Dumnezeu este absent azi, s-a ascuns pe undeva. Nu ține, nu merge, domnule autor de povești, pariul lui Pascal vrei să spui? Cu toții pariem, de fapt, pe certitudini altminteri incerte.
Și cum ar fi dacă fulgii de zăpadă s-ar topi pe obraji, precum o bucată mică de înghețată pe vârful limbii?
Mă uit peste mesajele de an nou, pe care le-am primit, sunt multe și, unele, pline de înțelepciune și nostalgii. Am obosit să văd câte sunt de la foștii mei elevi, cei mai mulți plecați departe. Canada, SUA, Anglia, Franța… Mă mai uit peste fotografiile lor, îi văd încă în băncile lor, au crescut alături de mine, am îmbătrânit lângă ei… Mândră țară… I-ai pierdut, i-ai gonit, nici nu cred că îți „pasă” prea mult. Noi, cum știți, cu Dragnea, cu Turcanu, cu Băsescu, cu Țuțuianu, cu domn președinte cel navetist, cu Tăriceanu cel arogant, cu un Nicușor Dan, cu ei așadar…
Un an bun, nu-i așa?
Facebook
WhatsApp
TikTok
