MAIORUL ANDREI  CRISTESCU (1908-1980) – repere ale unui militar desăvârșit la Școala de Ofițeri de Cavalerie din Târgoviște

Andrei Cristescu a venit în Școala Militară de Ofițeri de Cavalerie de la Târgoviște, în anul 1936, din funcția de aghiotant al colonelului Constantin Sturdza, comandantul Regimentului 12 Călărași Roman. Neavând un pluton pentru instruire, perioada anului 1936 a petrecut-o în funcții auxiliare, inspecție și organizare în cadrul Școlii. Începând cu anul 1937, Andrei Cristescu a preluat un pluton T.T.R. (tineri cu termen redus), pe care l-a dus până la avansarea la gradul de sublocotenent de rezervă.

În anul 1938 lt. Andrei Cristescu preia un pluton de elevi activi din seria ce absolvise Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri, al doilea pluton din aceeaşi serie fiind comandat de lt. Miron Emil, şeful promoţiei 1932. Între aceşti doi instructori s-a desfăşurat o competiţie camaraderească de bună organizare şi instruire a viitorilor ofiţeri de cavalerie. După un an de zile, lt. Miron Emil fiind mutat, cele două plutoane se unesc sub comanda lt. Andrei Cristescu.

Iată cum il descrie unul din foștii lui elevi, generalul de corp de armată (r) Radu Ionescu Galați, cel ce a condus cu pasiune și înțelepciune Asociația „Tradiția Cavaleriei” până la vârsta de  99 de ani : „Locotenentul Andrei Cristescu a fost un om extrem de îndrăgit  și apreciat de toți cei care au avut fericitul prilej să-l întâlnească, atât în viața militară cât și în cea civilă. Ca instructor, a semănat cu migală, trudă și profesionalism, dragostea de țară, virtuțile ostășești, spiritul de disciplină și rigurozitatea militară, sentimentele de camaraderie dintre ofițeri, în respectul tradițiilor

armei, dragostea față de nobilul animal, calul, și arta călăriei, demonstrând mereu prin fapte, valoarea exemplului personal. Calitatea pregătirii noastre, a celor din promoția 1940 „A”, din toate punctele de vedere, s-a datorat acestui deosebit instructor, ce a pus la baza educației, pe lângă profesionalism și cimentul marii sale dragoste. La sfârșitul școlii militare, aproape toți tinerii sublocotenenți, doreau să-i semene locotenentului Andrei Cristescu. Voi relata două momente, petrecute în anii 1938-1939, semnificative pentru personalitatea instructorului nostru:

a) Se apropia ziua de 30 noiembrie, Sf. Andrei. Noi, elevii anului 3, am hotărât să facem pentru armăsarul Buimac, proprietatea lt. Andrei Cristescu, un căpăstru, cu plăcuță indicatoare cu numele acestui splendid armăsar, pur sânge englez, înspicat, tânăr și focos. Numai că până la Sf. Andrei mai erau trei săptămâni, timp în care plutonul a greșit, într-o anumită ocazie, atrăgându-și o pedeapsă  nemaiîntâlnită: lt. Andrei Cristescu a hotărât să nu mai vorbească cu nimeni, decât în limite strict regulamentare, o pedeapsă mai greu de suportat decât oricare alta. Totul părea fără vlagă, plictisitor și trist. A sosit ziua de 30 noiembrie. Elevii sperau ca noul căpăstru al armăsarului Buimac, să îmbuneze pe comandantul de pluton, să readucă bunadispoziție în desfășurarea programului. Plutonul adunat în formație de luptă în fața grajdului, știe că Buimac  poartă  noul căpăstru, dar pe ușa grajdului apare locotenentului Andrei Cristescu, în mână cu căpăstrul, pe care îl aruncă în fața plutonului, cu un dispreț ce te îngheța, spunând: „nu sunt de vânzare, nu pot fi cumpărat; relațiile se construiesc prin cinste, seriozitate și prietenie”. Timid, elevul plutonier Mihai Bădulescu, cu lacrimi în ochi, a ieșit la raport, spunând : „să traiți, domnule locotenent, darul nu era pentru dumneavoastră, era pentru Buimac. Nu ne-ați înțeles și ne pare rău“.  Locotenentul Andrei Cristescu s-a întors și a plecat în grajd, iar elevii de-abia își stăpâneau lacrimile. După un timp un grăjdar a venit și a transmis ordinul ca elevul plutonier major Ciudin Mihai să meargă să pună căpăstrul în capul armăsarului. Ciudin a intrat în grajd, iar plutonul a aplaudat. Peste câteva minute, locotenentul Andrei Cristescu, ieșind din grajd, mai destins, spune scurt: „vă mulțumesc”, continuînd desfășurarea programului. Peste câțiva ani, în timpul Războiului din Est, comandantul nostru s-a despărțit de frumosul armăsar Buimac ce își rupsese piciorul…

b) După ce la cazinoul ofițerilor se sărbătorise un eveniment, locotenentul Andrei Cristescu ordonă elevilor din plutonul său adunarea în divizionară ( sala de studiu ), unde îi așteapta personal. I-a identificat pe toți, și a ordonat elevilor să umble în pupitre. Acolo, fiecare elev a găsit o sticlă de șampanie, pe care comandantul de pluton le-o oferea ca apreciere pentru buna comportare și seriozitatea cu care se instruiau.

De-a lungul timpului, noi, foștii elevi din promotia 1940 „A” am purtat în sufletele noastre o parte din personalitatea distinsului nostru comandant și prieten. Ne-am întâlnit de mai multe ori cu fostul nostru comandant  atât în împrejurări publice, cât și în casa boierească de la Târgoviște unde a locuit, totdeauna cu bucurie și  respect, nealterat de trecerea anilor.”

În toamna anului 1943, după doi ani de front, fiind rănit și spitalizat, este evacuat în țară și revine în Şcoala de Ofițeri de  Cavalerie de la Târgoviște, unde îndeplinește succesiv funcțiile de comandant de escadron, de divizion și de ajutor administrativ al comandantului școlii, până în 1948. Se căsătorește cu Gabriela Cornescu, juristă de profesie, prin mamă, nepoată a Smarandei Gheorghiu, iar prin tată, avocatul Mișu Cornescu, fost senator de Dâmbovița. Din această căsătorie au rezultat doi copii: Mugurel Cristescu, care s-a dedicat științelor exacte, devenind inginer, si Viorel Cristescu, care a moștenit firea tatălui său, urmând cariera militară, ajungând până la gradul de locotenent colonel (r).

Pentru câteva luni este detașat la Regimentul 4 Roșiori, dislocat la Ploiești, apoi este încadrat șeful Biroului Organizare-Mobilizare de la Brigada 2 Cavalerie de la Târgoviște, de unde, în mai 1952, maiorul Andrei Cristescu este trecut în rezervă.

Este perioada când în societate și în armată se produc nefastele transformări, aduse de ideologia comunistă. Memoriul personal al ofițerului, păstrat în arhive, cuprinde doar foile calificative de după 1945, din cele anterioare regăsindu-se doar mici referiri. În Armata Regală era caracterizat ca „un ofițer de elită, pe care se poate conta în orice împrejurare”. Dosarul postbelic al ofițerului abundă de note informative prin care era vizată atitudinea sa anticomunistă, exprimată mai mult sau mai puțin fățiș. Pentru a se justifica trecerea sa în rezervă, în raportul de „îndepărtare din armată”, sunt prinse numai acuzații politice: „după 23 August 1944 ofițerul a fost semnalat ca un element ostil regimului de democrație populară; a refuzat să doneze o sumă de bani pentru organizația U.T.M. (uniunea tineretului muncitor, organizația de tineret a partidului comunist ), spunând că nu știe cine sunt și ce scop au ; s-a opus ornării cazinoului cu lozinci și fotomontaje, spunând că acolo nu se face propagandă; nu aplica în practică cunoștințele marxist-leniniste; este singurul ofițer ce nu este abonat la ziarul „Scânteia”; s-a opus ca ofițerii din E.C.P. (educație, cultură, propagandă – prima formă a organizației politice din armată) să primească supliment de hrană; a afirmat : „ce a însemnat prietenia cu URSS decât pierderea Basarabiei, politizarea armatei și slăbirea disciplinei”; refuza să colaboreze cu structura E.C.P. etc.”

Maiorul Andrei Cristescu, a fost un ofițer  blond, cu ochii albaștri ce te fixau sever, stabilind de la început ierarhia și comportamentul, energic, exigent și drept, uneori ironic, echilibrat și cu sânge rece în orice împrejurare. Cunoscător profund al firii oamenilor, aprecia în primul rând calitățile morale ale celor din jurul lui, el însuși având un deosebit simț al onoarei, o demnitate incoruptibilă și o respingere totală a compromisului.

Elevii îl numeau și „sans sourire” pentru că la serviciu nu zâmbea niciodată, afirmând că armata este o instituție prea serioasă pentru a fi dusă în derizoriu. Doar când participa la comemorarea șarjelor Cavaleriei, de la Robănești și Prunaru, sau la 6 august, la Mărășești, ochii i se umezeau de emoție. Mulți ofițeri de cavalerie l-au cunoscut alintat cu apelativul „Șmecherul”, pentru capacitatea de a nu putea fi „tras pe sfoară” de micile trucuri ale subordonaților. Spiritul său era deschis spre orizonturi umaniste, iubea muzica, cânta la pian și vioară sau cu vocea de bas, vorbea fluent franceza și germana, desena cu ușurință. Avea bogate cunoștințe de istorie și ințelegea mersul evenimentelor sociale, prevăzând căderea comunismului. După ce a fost trecut în rezervă, ca toți foștii ofițeri, și-a găsit cu greu un serviciu, niciodată pe măsura capacităților, pentru că personalitate lui nu se încadra în „omul de tip nou, comunist”.

În primăvara anului 1980, fiind grav bolnav, maiorul Andrei Cristescu, care nu dorea să vadă pe nimeni, decât pe foștii lui elevi, a primit vizita lui Mihai Bădulescu, spunându-i acestuia: „Mișule, ce n-au putut să-mi facă gloanțele sau persecuțiile comuniste, iată că le am de la un microb nerușinat”. În pofida sistemului comunist, pentru a da onorul cum se cuvine maiorului Andrei Cristescu, comandantul Unității Militare din fosta Școală Militară de Cavalerie, generalul (r) Andrei Kemenici, la trecerea convoiului funerar, a scos o companie militară sub arme, pentru  a CINSTI cum se cuvine pe reputatul și apreciatul profesor-instructor de cavalerie.

Mulţumim domnului Viorel Cristescu, ofiţer în rezervă (fiul maiorului Andrei Cristescu), care ne-a pus la dispoziţie informaţii şi fotografii preţioase din viaţa tatălui său.

 

 

 

Prof. Dr. Cornel Mărculescu

Școala Gimnazială Dora Dalles Bucșani