„Am avut dreptate când ți-am spus că n-ai instincte bune, altfel nu te-ai fi întors. N-ai să mai pleci niciodată de aici! Gata, băiatule! Ușa s-a închis definitie în spatele tău. Clanț! Ai auzit zăvorul.” ( Bujor Nedelcovici – Al doilea mesager )
Istoriile și personajele acestei cărți sunt numai rezultatul imaginației autorului, orice asemănare cu realitatea nu poate fi decât întâmplătoare. Chiar și autorul este o ficțiune…
15. A doua zi, la Casa Albă, s-au întâlnit cu toții, l-au așteptat mai bine de două ore pe președinte, care a terminat mai târziu decât era programată o vizită într-un colegiu din apropierea capitalei.
–Domnilor, le vorbea secretarul Departamentului pentru Securitate, doar n-o să credem o asemenea poveste…
–Vă reamintesc că tot așa s-a spus și data trecută, iar istoria cu Lehman Brothers și celelalte lucruri s-au întâmplat ca în previziunile profesorului.
–Rațional, ceea ce avem aici, în caseta pe care ați adus-o, nu e decât un fel de poveste. S-ar putea crede ca e o narațiune creată de halucinațiile unei minți nesănătoase, a continuat un alt personaj din birou.
–Nu uitați, a intervenit Ludwig Mc Deal că și rațiunea ne înșeală, de multe ori…
–Pe de altă parte, i-a întrerupt secretarul președintelui, Arwin Glass, l-ați cunoscut pe eroul acestor experimente. E un om perfect normal, inteligent și credibil.
N-au mai putut continua, pe una dintre uși a intrat președintele, erau la etajul întâi, în Sala Vermeil, aproape de Biblioteca reședinței. Avea părul zburlit, fața cam roșie, de la gerul de afară, iar bărbia îi tremura ușor. Arwin Glass cunoștea semnul acela, era suficientă neliniște pe chipul președintelui.
–Domnilor, le-a zis înainte de a se așeza cu toții la masa din mijlocul biroului vă propun să ascultăm înregistrarea pe care ne-a adus-o Mc Deal, apoi vă rog să comentați. Înțeleg că avem și un film, sunt și imagini din timpul experimentului vostru…
Leonard Rici, prezent și el la sfatul de taină, a pornit aparatul, pe care imprimaseră vocea și figura gravă a profesorului Cristea. Pe monitoarele la care priveau cei șase bărbați din Sala Vermeil cuvintele au curs minute multe, engleza profesorului Cristea venea dintr-un dicționar de expresii literare, era cursivă și cu accente europene, care-l făceau pe președinte să zâmbească. Ludwig Mc Deal își spunea, în gând, că atunci când va fi să se termine, o să apară o lebădă pe acolo. Președintele ațipise în fotoliul său, încovoiat spre dreapta, încerca să-și întindă brațele, dar ceilalți nu păreau să bage de seamă. Ridica, din când în când, ochii spre monitorul din fața sa.
Leonard Rici încerca să asocieze zgomotul din încăpere cu tropăitul unor câini peste pietrișul din curtea unui castel, cu puține minute înainte de plecarea la vânătoare. Precis că președintele își amintește de tinerețea lui, mai gândea Rici, pe vremea când îi plăcea să danseze pe muzică rock.
Bin Laden trăiește în Pakistan, se auzea în Sala Vermeil vocea profesorului Cristea, într-un oraș apropiat de capitală, foarte aproape de o cazarmă militară, este o vilă mare, înconjurată de un gard din beton și sârmă ghimpată. Din 2006 trăiește aici, cu câteva dintre nevestele lui și cu o parte dintre copii. Citește, se uită la filme, pe computer și joacă șah, tot pe calculator. Acestea au fost ultimele cuvinte din lunga înregistrare, în care li s-au livrat bărbaților din Casa Albă cifre, fapte, date, relații din rețeaua din întreaga lume.
În aceeași zi, în Abbottabad, oraș aflat la șaizeci de kilometri de Islamabad, în vila lui din apropierea Academiei Militare, bin Laden a avut o zi proastă. Se uita la bătrâna lui mătușă, căzută din fotoliu, capul îi zburase în față, iar corpul slab i se încolăcise pe podea, ca o bucată groasă de sfoară. El o privea atent, apoi a deschis ușa și a strigat pe cineva să-l ajute. Se simțea, totuși, mai bine, la ideea că are în față o zi lungă, se va ocupa de grădină, apoi o să-și aranjeze cărțile din bibliotecă și o să doarmă pe canapeaua din living, cu soarele încurcat printre firele cărunte ale bărbii. Mătușa, pe care doi aghiotanți o ridicaseră de pe podea, deschisese ochii, plecând fără grabă în lumea ei. A mai apucat să-l întrebe pe nepot, dacă vrea să numere copacii, împreună cu ea. Se legăna somnolentă, dar părea stăpână pe situație. Simțea cum se mișcă pământul sub picioare și mai spunea că vrea să-și cunoască visele, în orice împrejurare.
–Domnule președinte, sunt fragmente din informațiile noastre, dar nimic nu e folositor aici, urmărim de câțiva ani locurile din Pakistan în care se spune că ar fi bin Laden, spunea grețosul domn de la Departamentul de Securitate.
Președintele, încurcat vizibil, se uita la ceilalți cinci bărbați din jurul său. Zidul clădirii e înalt, doar obrajii teroristului se crapă de tot. Supărați, oamenii lui se vor retrage, ca niște valuri. Reținuse fraza aceea, din lunga previziune a profesorului Cristea, pe care el, președintele, îl adusese din țara lui îndepărtată, se rugase aproape, așa cum își amintea, de șeful unui stat care nu-i era decât vag cunoscut și despre care aflase lucruri nu tocmai încurajatoare. Un fel de mic dictator, i se spusese atunci.
–Să nu greșim, am mai ignorant odată puterea oaspetelui nostru.
–Imposibil, domnule președinte, a continuat secretarul Departamentului de Stat pentru Securitate, el a văzut datele pe care i le-am oferit noi, a făcut, probabil niște legături, dar e absurd, cum să fie teroristul numărul unu din lume sub ochii noștri, cum zice el?
–Bănuiesc că, atunci, am putea să oprim toată povestea, a zis supărat Ludwig Mc Deal. L-am chinuit pe Radu Cristea și, acum vedem, nu ne dați nicio șansă. Ar trebui să priviți mai încrezători forța geneticii moderne, dar, în sfârșit…
–Politica este altceva, domnule, decât simulările voastre, s-a rățoit domnul Frank, mai departe.
Mc Deal își amintea că, în urmă cu două zile, înaltul demnitar de alături nu-l plăcuse pe Radu Cristea, îi și vorbise de sus, cu aroganță. Nici despre cercetările lor nu părea să aibă o părere mai bună. Cei trei bărbați din Consiliul de Genetică Umană se uitau, în același timp, la figurile scrobite ale colaboratorilor președintelui. Era un fel de experiență care se repeta, cam dezlânată și confuză, dar amăgitoare. Pe neașteptate, se născuse o legătură afectivă cu prietenul lor, supus unor încercări repetate, timpul acela se schimbase într-o amețeală, o asfixiere deplină. Cel puțin așa li se păreau toate… Era o luptă inutilă, oamenii președintelui aveau peste mutrele lor, lățite bine, ignoranța și reaua credință.
–Domnule președinte, a mai spus Mc Deal, la ieșirea din sală, ar fi bine să ne mai gândim dacă mai continuăm experiențele noastre. Dacă suntem priviți cu același scepticism și mai departe, ar trebui să ne oprim.
–Nu, nu! s-a apărat președintele. Să mai vedem, să mai treacă un timp, urmărim mai atent ceea ce se petrece…
Nu s-ar spune că sunteți convins de toate astea, ar fi vrut să mai adauge Leonard Rici, grăbindu-se să iasă de acolo, uitați că e vorba despre un om care a acceptat să ne ajute, cât vor mai crede oare domnii aceștia că putem să întindem istoria?
Președintele, rămas singur în sala Vermeil, se uita la televizorul de pe masa din colțul camerei, vedea cum se mișcă luminile, împrejurările îl făceau să devină sentimental, să intre în ecran, să dispară în jungla din spatele monitorului. Până la urmă, ce spunea domnul acela? Radu Cristea, nu-i așa? Spunea și ceea ce nu este de spus, uneori o făcea la jumătatea distanței dintre vis și realitate, dar îi îndemnase pe toți să-și ridice privirile, ca pe niște pietre, pentru a vedea încotro ar trebui să o ia la fugă. Bin Laden e un bărbat sensibil, tandru și bun, zic oamenii cu care a luptat împreună, are sentimente rafinate. Președintele mai auzea încă vorbele acelea, din filmul Consiliului pentru Genetică Umană. Ochii lui au clipocit, au plutit și s-au scufundat în tăcere. Cel mai puternic om din lume așezase arhitecturi complicate de pânzeturi prin Biroul Oval, în care se retrăsese după întâlnire, spera să îl apere de animalele mici și rele și să-l facă să renunțe la fumat. Mirosea trandafirii din glastra de pe marginea ferestrei și pica de oboseală. Era sleit de puteri și nu avea energia să se ridice de pe scaun. Tocmai când ajunsese la capătul îndoielilor, a încercat să zâmbească, la timp, ca o compensație pentru confruntarea amânată. În noaptea trecută văzuse tot felul de priviri rătăcite aiurea și urmărise, pe ecrane mari, mișcarea haotică a dușmanului său cel mai mare. Apoi, toate s-au schimbat, se mișcau copacii și perdelele, iar toată vânzoleala din fața Casei Albe l-a îndepărtat de visul abia început.
Trei ani mai târziu, în luna mai 2011… La Casa Albă, în Situation Room, președintele, vicepreședintele, secretarul Departamentului de Stat și Ludwig Mc Deal urmăreau în direct acțiunea elicopterelor americane din orașul Abbottabad, în Pakistan. De la CIA, directorul comenta în direct acțiunea în desfășurare.
–Am pregătit opt luni acest asalt, zicea directorul CIA.
–Domnule președinte, a continuat Mc Deal, aș putea să vă întreb ceva?
–Te rog, a făcut celălalt, zâmbindu-i cu toată fața.
–În decembrie 2008, dacă mai țineți minte, omul nostru adus din țara lui, de departe, atunci când Consiliul de Genetică Umană mai făcea încă experimentele acelea, ce ne-a spus? Aș putea să vă reamintesc, am înregistrarea la mine.
S-a făcut liniște în toată Casa Albă, nici bossul de la CIA nu mai scotea vreun cuvânt. Vocea profesorului Cristea s-a auzit, ca și atunci, limpede și clară. Bin Laden trăiește într-o vilă de un milion de dolari, e împreună cu soțiile lui și cu câțiva dintre copii…
Pe ecranul televizorului a apărut Jay Canner, purtătorul de cuvânt al Casei Albe.
–Bin Laden, citea el, trăia într-o vilă de un milion de dolari, îngrădită cu sârmă ghimpată și ziduri de apărare, la Abbottabad, lângă o bază militară, la șaizeci de kilometri de Islamabad. A fost ucis după un schimb de focuri, în care a luat ca scut uman pe soția lui. Nu era înarmat.
–Ce zice ăsta, domnule președinte? a întrebat Arwin Glass, care intrase între timp în Situation Room. Nu au fost schimburi de focuri, iar nevasta lui nu era ostatică, a fost doar rănită. Numai un mesager al lui bin Laden a tras și a fost împușcat repede.
–Nu mai are importanță, a spus președintele, atent la evenimentele în desfășurare.
Un curier al lui bin Laden, se povestea pe toate canalele, a fost descoperit în august 2010. Nu au fost anunțați pakistanezii, pentru că au mai compromis trei tentative anterioare. Douăzeci și patru de elicoptere, o forță a comandamentului marin american și douăzeci și patru de soldați au luat cu asalt reședința. Operațiunea a durat patruzeci de minute și au fost trei echipe, forța de securizare a terenului, forța de extragere și forța de atac. Liderul Al-Qaida, cea mai mare organizație teroristă din lume, a fost ucis, a fost împușcat în cap și în piept, au mai fost omorâte patru persoane, trei bărbați și o femeie și au fost rănite alte șase persoane, printre care trei soții și fiii lui. Corpul teroristului a fost aruncat în mare, după ce s-a respectat tradiția musulmană. 2 mai 2011…
În casa profesorului Cristea era liniște, în acea după-amiază de mai, 2011. El tocmai se întorsese de la liceul în care, de doi ani și ceva își reluase viața de dascăl, prost plătit și umilit de guvernanții portocalii, cu același președinte, reales, pe care-l întâlnise cândva. Telefonul a sunat prelung, nu l-a auzit, era în curtea din spatele casei. Peste un timp, a intrat în sufrageria plină cu mii de cărți, ascunsă dincolo de perdelele lungi, până în podea. Telefonul a sunat iarăși.
–Alo, a zis el, cu o voce abia auzită în receptor.
–Profesore, sunt Ludwig Mc Deal, tu ești, nu-i așa?
–Eu, te salut, i-a răspuns.
–Te-ai uitat la televizor, știi evenimentele?
–Dragul meu, nici nu era nevoie să mă uit, le știam de mult, de mai bine de trei ani. Nu-ți amintești?
–Sigur că-mi amintesc, niște idioți au ascuns povestea noastră, au îndesat-o într-un dulap. Au pierdut câțiva ani, așa se scrie istoria.
Au vorbit aproape o oră. Între timp, profesorul Cristea se gândea la gesturile repetate ale vieții: curățenie în curte, reparații la casă, cumpărături, masa de seară, cu prietenii care trebuiau să sosească, vasele din mașina de spălat, scoase la locul lor, rufele întinse la uscat în balconul din spate, împăturirea celor uscate deja, viață, până la urmă… Bin Laden? Cine-i ăsta? Ar urma, mai gândea el, dispariția și evadarea…
Noaptea, târziu, după ce au plecat musafirii, Radu Cristea a continuat să-și pună tot felul de întrebări, deși el aflase de mult răspunsurile. Dacă se știa de câțiva ani unde se ascundea, de ce bin Laden a fost ucis după atâta vreme? Se știa? Desigur, el le-a spus-o în decembrie 2008, când încă mai era consilierul cultural al ambasadei țării lui în America. De ce l-ar fi lăsat să mai omoare oameni? Dacă bin Laden era bolnav, de ce casetele înregistrate îl arătau foarte activ, așa cum le spusese el atunci? Dacă nu s-a știut în Pakistan nimic, cum se face că a trăit din 2006 în Abbottabad, chiar lângă Academia Militară? Dacă a fost înarmat, cum a fost capturat viu? Dacă… Pentru o singură noapte, Radu Cristea se întorsese în laboratorul Comisiei Naționale de Genetică Umană, lângă Grădina botanică.
N-a închis ochii, auzea teroriștii pe acoperișul roșu al casei sale din mijlocul orașului, veche reședință voievodală, plină de gropi și câini vagabonzi. Zâmbea, spre dimineață, când continua să se gândească la cacofonia mediatică a americanilor, prost orchestrată, incoerentă și lipsită de consistență. El știa sigur despre ce era vorba, o coliziune între dorința CIA de a scoate în evidență un triumf și operațiunile haotice de la celălalt capăt al lumii. Își amintea, în întunericul dormitorului, comentariul citit în seara trecută, pe net: omul acesta, zicea un regizor american, a fost un criminal în masă, a fost răspunzător pentru moartea, cel puțin în SUA, a peste trei mii de oameni. Dar, după al doilea război mondial, nu ne-am dus la șefii naziști și le-am tras un glonț în cap, i-am judecat, i-am dus la Nurnberg și i-am condamnat.
Au trecut doi ani de când Radu Cristea a plecat, împăcat cu soarta, dintr-o Americă pe care o cunoscuse mai mult decât putea duce. Își mai amintea, rar, despre Washington, despre ambasadă și Grădina botanică, dar și despre prietenii geneticieni. Tot mai des încerca să inventeze povești, dar pe la mijlocul narațiunii le schimba în istorii ciudate, toate îi ieșeau aiurea din vorbele spuse la repezeală. Știa că a lăsat în urmă o mulțime de obiecte periculoase și înțesate cu spirite malefice, iar cei care, în jurul lui, le-ar fi privit mai mult, ar fi început să tremure. Noaptea vor visa zburătoare cu aripi rupte și se vor trezi speriați.
Când a ajuns acasă, în mai, la exact un an după exilul american, încă mai auzea vocea groasă din telefonul primit atunci, în decembrie, a doua zi după ce la Casa Albă s-a ascultat caseta în care el le vorbise americanilor despre bin Laden și locul în care se afla.Telefonul acela a început cu niște urlete, într-o limbă arabă, necunoscută lui. Apoi, cineva a continuat să strige, dar într-o engleză aproximativă.
–Dacă nu pleci la tine acasă, te belim… Să ai grijă pe unde umbli, o să te calce o mașină, chiar dacă mergi pe trotuar. Să te gândești și la fetele tale, mâna noastră e lungă și te ajunge în curând. Pleacă, du-te, cară-te, i s-a mai spus, uită că exiști…
Și după doi ani, acasă la el, Radu Cristea încă se mai speria la fiecare zgomot, chiar și atunci când troznea parchetul în sufragerie sau pocneau artificiile și petardele în oraș, la evenimentele întâmplătoare și dese.
La trei zile după întâlnirea de la Casa Albă, la ambasadă s-a primit un colet, era trecut pe el numele profesorului Cristea. S-au speriat, părea suspect, regulile diplomatice erau foarte precise. Au chemat serviciul special al poliției americane, iar pachetul a fost desfăcut în siguranță. Le-au adus numai un plic, atât au găsit în interior. Textul a fost tradus tot la poliție. Radu Cristea, scria acolo, ești un om mort, fratele nostru bin Laden va trimite un mesager, o să-ți tăiem limba. Vei pieri în chinuri groaznice, pregătește-te…
S-a speriat cumplit. De unde aflaseră despre previziunile lui? Cine a vorbit? În ce fel de structuri înalte erau infiltrați teroriștii? Cu cine să vorbească? Să se mai mire cineva că a fost posibil 11 septembrie 2001? A fost sunat de Arwin Glass, i s-a spus că trebuie să nu-și facă probleme. Ușor de zis… Suferința nu aduce nimănui un plus de valoare, dacă ar fi așa ar însemna ca bătăile inimilor noastre să semene cu bubuitul unui tun, îndreptat spre condamnații la singurătate. Bătăile inimii profesorului Cristea se auzeau, atunci, prin toată grosimea zidurilor ambasadei. Îl îngrozeau asemenea gânduri, de a-și pierde privilegiul visării, de a recunoaște prezența unui străin, care-i rânjea în spate, fără milă. Radu Cristea încerca să înțeleagă că există oameni invizibili, nu-i observă nimeni, nu-i aude nimeni, atunci când strigă. Toți oamenii, pe ascuns, au viciile pe care le așteptăm. Acolo, în întunericul biroului, Radu Cristea nu bănuia nimic mai mult, nu aștepta o alinare, spaima se lățise peste figura încruntată și vroia să ajungă acasă.
Citeşte şi
1.Fața lui Obama, în AMERICA LA NOI ACASĂ, rubrica săptămânală a Danei NEACȘU, din New York…
3.În AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, domnul Actor Puiu JIPA zice: hai cu mine…
4.Despre respect (în alt sens) scrie Cătălina CRISTACHE, în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE…
5.Înțelepciunea Tibetului în CULTURA URBANĂ, cu profesorul Pompiliu ALEXANDRU…
Facebook
WhatsApp
TikTok
