CRONICA DE TEATRU – Ionuț CRISTACHE – Premieră la BULANDRA târgovișteană

O nouă stagiune la teatrul din orașul nostru… A avut loc premiera spectacolului Vânătoarea sălbatică, inspirat în mod liber, cum scrie pe afișul reprezentației, după Titus Andronicus de W. Shakespeare.

Ce spun gazdele despre noul eveniment teatral… Publicul va face cunoștință cu un nou gen de teatru, commedia dell’arte, pe care l-au mai văzut și în anul 2015 la Festivalul Babel acolo unde, Teatrul Pantakin din Italia a susținut reprezentația Arelcchino, Arianna e il Minotauro. Așadar, Michele Modesto Casarin, membru fondator al companiei de teatru Pantakin din Veneția este regizorul artistic al spectacolului, dar și cel care a alcătuit scenariul, împreună cu Anndrea Pennacchi. Michele a mai fost prezent la Târgoviște și în luna ianuarie a acestui an, atunci când a realizat un Workshop care face parte dintr-un proiect mai mare intitulat Shakespeare in and beyond the Ghetto și care și-a propus să fie baza spectacolului despre care vorbim. S-a mai spus și că întregul proiect face parte din programul Europa creativă și este desfășurat de Universitatea Ca`Foscari din Veneția în colaborare cu Centrul de Cercetare pentru Documentare în Teatru și Opera Europeană, cu Universitatea Queen Mary din Londra, Universitatea Ludwig-Maximilians din Műnchen, Universitatea din Warwick și Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște.

Mihai Constantin Ranin, omul de care se leagă istoria adevărată a teatrului „Tony Bulandra” declara că „ lumea își imaginează că știe ce este commedia dell’arte, nici noi profesioniștii nu știm foarte mult”. Și continua motivația programatică astfel: „Ideea este în ce măsură mijloacele obținute prin commedia dell’arte pot fi utilizate mai târziu pentru alte tipuri de spectacole. Am încercat să aduc la Târgoviște școala engleză prin Di Trevis, să aduc școala rusă prin Suren și Dumitru Acriș, iar prin commedia dell’arte sunt alte mijloace mult mai exagerate, au rămas termenii vechi cum ar fi Arlechino sau Pantalone. Masca a fost o tradiție veche, din antichitate, era de neconceput teatrul fără mască. Pentru că una era teatrul pe scenă și alta era viața privată. Iar în sec. XX apare un mare om de teatru care se numește Giorgio Strehler, care reinventează commedia dell’arte, iar Michele încearcă să scoată masca din zona clasică pentru a arăta că și în contemporaneitate este valabilă.”

Michele Modeste Casarin, de la Compania Pantakin din Veneția, este regizorul acestui spectacol. „Lucrez foarte mult în străinătate și am fost foarte impresionat de vivacitatea Teatrului Tony Bulandra”, a afirmat el cu câteva zile înaintea premierei. Și a mai adăugat că:  „Mă refer la capacitatea de a aduce în permanență regizori străini, ceea ce înseamnă o mare deschidere din partea Teatrului. Dar ceea ce m-a impresionat foarte mult a fost legat de public. Atunci când am văzut spectacolul Visul unui nopți de iarnă, nu am înțeles textul, dar publicul m-a impresionat foarte mult prin atenția pe care a avut-o pe întreaga durată a spectacolului. Mi-a plăcut liniștea și atenția de care au dat dovadă. În Italia în momentul în care sunt pe scenă mi se întâmpla foarte des să văd telefoanele spectatorilor aprinse în sală. Acest lucru nu s-a întâmplat aici. Iar asta înseamnă că munca făcută la Teatrul Tony Bulandra este una incredibilă. În România cât și în Italia avem mare nevoie de un public educat. Aici am văzut un public educat, de calitate, un public de tineri care va reprezenta viitorul de mâine.”

Acesta este „afișul” de octombrie al spectacolului…

Tot „intențiile” autorilor sunt, mai departe, și aici… Regizorul crede că „proiectul pe care îl vom face reprezintă o commedia dell arte modernă. Am lucrat cu commedia dell arte clasică, iar mai apoi am început să fac cercetare în domeniul măștii de teatru. Mai exact despre cum am putea să povestim unui public tânăr – cu un instrument antic care este masca – lucruri din viața actuală”. Pe scurt, regizorul încearcă să povestească Shakespeare ca și cum piesa lui ar fi fost scrisă astăzi. Și se întreabă: „Dacă Shakespeare ar fi trăit astăzi, cum ar fi scris Titus Andronicus?”

Despre „original”, adică despre Titus Andronicus…  Este o tragedie despre care se crede că ar fi una dintre primele opere ale scriitorului. Prin urmare, împăratul Romei a murit și fiii lui, Saturninus și Bassianus se ceartă pentru tron. La Tribuna Poporului, Marcus Andronicus, anunță că alegerea oamenilor pentru noul împărat este fratele său, Titus Andronicus, un general roman recent întors de la o campanie de zece ani împotriva dușmanilor imperiului, goții. Titus este primit la Roma cu multă fanfară, purtând-o cu el pe Tamora, regina goților, fiii ei, Chiron și Demetrius, și pe iubitul ei secret, Aaron Moor. Titus simte o datorie religioasă să-l sacrifice pe fiul cel mare al lui Tamora, Alarbus, pentru a răzbuna moartea propriilor lui fii în război și pentru a le permite să se odihnească în pace. Tamora cerșește pentru viața lui Alarbus, dar Titus refuză rugămințile ei, iar fiul ei este ars și dezmembrat, ceea ce creează un ciclu de răzbunare între Tamora și Titus. Și așa mai departe…

Despre „vânătoarea” de la Tony Bulandra… E clar, nu trebuie să fi citit neapărat Titus Andronicus. În decorul care amintește de Bacantele de acum, deja, foarte mulți ani violența, sunetele asurzitoare, muzica perturbatoare, măștile expresive, toate vin dintr-o lume distopică, au coerența „italianului” care semnează regia, care l-a citit în felul lui turbulent pe marele dramaturg de altădată. Se poate vorbi, desigur, despre o multiplicare a nivelurilor de interpretare, adică despre faptul că textul lui Casarin face un arc peste timp, legat de ceea ce ni se-ntâmplă nouă astăzi. De la tragismul poveştii shakespeariene, povestea rescrisă la Târgoviște trece prin Brecht, prin teatrul expresionist, ca să ajungă, până la urmă, la comedia burlescă.

Cușca din fier, așezată în mijlocul scenei, miroase încă a vopsea proaspătă, și centrul de greutate cade astfel pe jocul actorilor şi pe interacţiunea lor cu spectatorii. Montarea de la Bulandra târgovișteană a impus regăsirea mijloacelor actoriceşti primordiale, adică vocea, trupul actorului, mai puţin acele efecte de tip „discotecă” și club de mafioți.  S-a impus astfel un anume tip de energie, pentru că, de fapt, chiar piesa lui Shakespeare impune o scenă mare, de teatru naţional. Rescrierea piesei te duce cu gândul la o intimitate, de ritual aproape, între public şi actori. Prima parte a spectacolului este de o duritate şocantă, e cea în care confruntarea dramatică e între grupurile de personaje – între familii, între romani şi goţi, între facţiuni ale puterii. Regizorul construieşte scene de un puternic impact vizual, dar
tensiunea scade în cea de-a doua parte, a desfăşurărilor individuale ale eroilor. Se poate spune că e momentul de tragi-comic al spectacolului. Măcelul final e o întoarcere la brutalitatea părţii de început, încheind astfel structură circulară care este e prezentă în „originalul” piesei.

Regizorul a urmărit tot timpul rostirea şi gesturile actorilor, care codifică în tonuri de la alb la negru crima şi cruzimea, răul de care s-au contaminat cu toţii prin sângele cu care s-au mânjit. Totul pare a fi o istorie sângeroasă expediată în prezent prin mijloace tehnice contemporane. Se strigă, se urlă, se agită replici și mesaje violente… Este, așadar,
un fel de prezent „regurgitat” de mitologie și totul repetă odioasa istorie a crimelor motivate de putere. Problema ar fi dacă ceea ce se petrece în scenă îl scoate astfel pe Titus în afara umanităţii. Greu de răspuns… Dar e sigur că tot ceea ce rămâne în spatele fiecărei scene din fața ta, ca spectator, este derizoriul care se mişcă liber prin existenţele noastre, deşi minciuna şi impostura îşi plimbă picioarele pe un tron mult prea înalt, având iluzia că stăpânesc vreun regat acolo, pe scândura lustruită. Sunt teme care aduc spectatorilor o stare răvăşitoare, un comentariu permanent al crimei, o călăuză a călătoriilor goţilor şi romanilor care antrenează iubiri, interese, pasiuni, trădări şi un număr teribil de crime.

E un spectacol a cărui miză şi tensiune stau în spaţiul propus şi construit anume de scenografia marca Ranin, în conexiune cu ştiinţa prin care regizorul naşte arhitectura luminilor, a măștilor, a cadrelor tăiate ca într-un film clasic.  Ideea de amplasare a şirului impresionant de atrocităţi într-un fel de club de „fițe” contemporan mi se pare remarcabilă. Toată vânzoleala goţilor şi a romanilor, comploturile, iubirile, crimele, vărsările de sânge se petrec la o întindere de braţ, acolo, lângă tine, spectatorul. Răsuflarea morţii se simte foarte aproape şi devine, adesea, insuportabilă. Nu-i uşor să vezi, la câțiva metri, cum o tânără este violată, lângă cadavrul soţului ei proaspăt ucis, de doi fraţi sălbatici şi taraţi, cum i se taie limba şi mâinile ca să nu dezvăluie numele criminalilor. Este un du-te vino acolo purtător de instinctualitate, fiecare val de personaje, de la un punct încolo, aduce sau lasă în urmă cel puţin o crimă, o mutilare.

Ce mi se pare că nu a izbutit de fiecare dată este performanţa actoricească, adică nu cred că există un rol pe de-a întregul rotund și  incitant. Ai sentimentul că actorii rămân, cumva, cu câţiva paşi în urmă, în ciuda eforturilor pe care nu mă îndoiesc că le-au făcut. Din aceste motive, de pildă, sângele care curge pe scenă devine un act în sine, forţat şi gratuit, şi nu urmarea firească a ceea ce s-a întâmplat, a clocotului interior care duce la şirul de crime. Liviu Cheloiu este într-o „zodie” prolifică a carierei sale, are forță, are puterea de a convinge oamenii din fața lui, dar pare ușor obosit, gândurile îi ies din scenă și se strecoară în spatele personajului. Puiu Jipa umple scena, ca de fiecare dată, dar nu e convins întotdeauna de rostul împrăștiat în gesturi sacadate, probabil impus de regizor. Ceilalți actori sunt buni, reacționează într-un limbaj dictat de regizor, se vede cum încearcă să nu iasă din poveste. Cei care au venit din afara teatrului sunt, desigur, actori de meserie, deși, cunoscându-i pe tinerii angajați ai Bulandrei de Târgoviște, înțeleg mai greu de ce n-au fost folosiți chiar ei în montarea începutului de stagiune.

În fine, un spectacol pe care trebuie să-l vedeți, adică ceea ce aș putea să numesc mai departe „epoca Ranin” la Tony Bulandra continuă. Sper să fie „lăsat” și pe viitor…

Printează articolul Printează articolul

#Citeste si:



Ajuta comunitatea noastra sa creasca. Distribuie acest articol pe retelele tale de socializare preferate. Multumim!


Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public si nici nu va fi folosit in scopuri promotionale

Parerea ta conteaza, nu mai astepta si comenteaza! 🙂



: 2 ganduri despre “CRONICA DE TEATRU – Ionuț CRISTACHE – Premieră la BULANDRA târgovișteană

  • 9 octombrie 2017 at 12:10
    Permalink

    Domnule Cristache,
    Dupa vizionarea spectacolului, despre care, din pacate, doar vorbiti, concluzionez si eu:
    „Cronica” dumneavoastra, este fondata pe baza unui ochi perfect superficial, realmente „aruncat” asupra acestui spectacol.
    Detaliile, subtilitatile dar si elementele evidente, va scapa milimetric, printre degetele semi-gazetaresti.

    Va recomand calduros sa ramaneti aplecat pe viitor, asupra unor articole mai putin solicitante, atat cultural, cat si uman.

    Reply
    • 10 octombrie 2017 at 7:23
      Permalink

      Domnule anonim, sunt impresionat de inteligența dumneavoastră şi de profunzimea metafizică a observațiilor pe care le faceți. Se vede că sunteți un mare degustător dramatic…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *