Cimitirul pentru proşti!

 

 

Gazeta Dâmboviţei vă invită la lectură. Am ales, astăzi, o nuvelă a scriitorului român, stabilit în Spania, Horia Vintilă. Orice asemănare cu vremurile pe care le trăim nu e întâmplătoare!

 

În satul meu, oamenii cei vii au despărţit pentru o parte din cei morţi un cimitir aparte. Gândul lor era destul de întemeiat, însă înainte de a le veni în minte această idee au uitat cu toţii că fiecare dintre ei va muri, ceea ce ar fi fost foarte simplu de observat dacă oamenii nu ar avea obiceiul să se agaţe de lucrurile complicate şi să treacă pe lângă cele simple fără să le vadă. Astfel, ideea lor cu cimintirul pentru proşti era destul de inteligentă, pentru a respecta şi după moarte un hotar bine stabilit pe care viaţa îl păzeşte cu sfinţenie şi anume hotarul dintre inteligenţă şi prostie.


 

Iată-i deci, într-o bună zi pornind cu preotul şi cu primarul în frunte, înarmaţi cu hârleţe, sape, lopeţi şi alte asemenea paşnice instrumente, către cimintirul din deal, care adăpostea laolaltă proşti şi deştepţi, pe nebuni şi pe cuminţi. Şi alături de locul acesta care reprezenta o concepţie foarte simplistă şi comunitară despre viaţa de dincolo, au îngrădit un spaţiu îngust, destinat morţilor care se arătaseră în viaţă puţini la minte, ori numai scrântiţi, ori poate numai socotiţi aşa de cei care se bucurau de lumina deşteptăciunii. Iar între cimintirul cel vechi, unde de acum înainte aveau să se odihnească numai oasele celor inteligenţi, şi cimintirul cel nou, au săpat un şanţ adâncşi au ridicat un gard înalt, ca nu cumva duhurile răposaţilor să se amestece sau să schimbe locul. Oamenii au lucrat cu tragere de inimă deoarece erau convinşi de adevărul incomod al proverbului care spune că aşa vei dormi, după cum îţi vei aşterne. Mulţumiţi de ispravă s-au întors la sat pe înserate şi s-au pus să aştepte moartea celui dintâi imbecil care avea să inaugureze opera lor şi să le asigure oarecum inteligenţa.

DelPonte 8 Martie

A doua zi, care era o sfântă Vineri, s-a întâmplat să moară moş Maimăduc, văcarul care vorbea numai cu animalele din paza lui, cu buruienile câmpului şi cu păsările cerului. Consiliul comunal s-a grăbit deci să-l numească bun de îngropat în cimintirul cel nou. Ocazia unei inaugurări era minunată cu toate că nimeni nu putea să ştie sigur dacă moş Maimăduc fusese prost sau nu. Şi l-au îngropat fără nicio remuşcare acolo unde nici unul dintre ei nu ţinea să-şi doarmă somnul de veci. Cum ar fi putut reacţiona bietul moşneag? Morţii sunt, uneori, mai slabi decât cei vii şi când aceştia îşi pot afişa puterea o fac cu o grabă care s-ar putea chema laşitate. Tot satul a însoţit rămăşiţele terestre ale oropsitului întru Domnul care nu visase niciodată funeralii naţionale. Poate că nici nu-şi închipuie că moartea putea fi un prilej de sărbătoare. După ce au coborât coşciugul uşor în groapă şi au azvârlit pământ mult deasupra, au răsuflat uşuraţi şi fiecare ar fi putut, ca şi cum moş Maimăduc ocupase un loc sigur pentru care fiecare ar fi putut, Doamne fereşte, să fie sortit. Crucea de la capătul văcarului străjuia singură în împrejmuirea de pe deal aşteptându-şi tovarăş.

După două zile a murit copilului mezin al învăţătorului. Consiliul comunal s-a adunat din nou, deliberând până târziu, în noapte, deoarece onoranţii membrii se împărţiseră în două tabere adverse, optând unii pentru cimintirul vechi, alţii pentru cel nou. Cei dintâi susţineau că un copil atât de mic ar fi devenit un om inteligent dacă ar fi continuat să trăiască şi că, deci, ar fi fost, nedrept să hotărăşti dinainte soarta unui om fără să ştii nimic. În cele din urmă, au adoptat părerea celorlalte care aduceau următorul argument hotărâtor: dacă a avut aşa de puţine zile, pesemne că aşa i-a fost scris şi nicio dovadă nu se arată mai tare decât această poruncă de sus. Trebuia, deci, pus pe un plan cel puţin egal cu moş Maimăduc. Şi l-au îngropat lângă văcar adăugând încă o cruce în cimintirul pentru proşti, cu toată opoziţia înverşunată a bietului tată, care spunea, cui avea vreme să-l asculte, că mica sa progenitură dăduse semne de deosebită inteligenţă deoarece îi semăna perfect. Poate din alte cauze, poate tocmai dn această cauză, copilul învăţătorului a fost aşezat lângă văcar.

S-a întâmplat, însă, ceva neprevăzut. De năduf sau poate numai pentru a salva onoarea familiei, se stinsese şi domnul învăţător. Consiliul communal se întruni din nou şi lume multă se adună în jurul primăriei, deoarece problema, deşi părea limpede de astădată, stârni patimi şi vrăjmăşii vechi. Mare a fost mirarea multora când aflară că s-a hotărât îngroparea învăţătorului în cimintirul pentru proşti. Motivul: Murise într-o vreme când oamenii aveau mai multă nevoie de el -în preajma alegerilor- deci trebuia să sufere măcar după moarte un fel de condamnare dezonorantă, care să pedepsească dezertarea lui de la datorie. O mare turburare se produsese în sat. Dacă învăţătorul care fusese socotit un om cu multă ştiinţă de carte fusese îngropat lângă un văcar fără glas şi un copil cu mintea neîntreagă, atunci mulţimea satului la ce se mai putea aştepta? Şi pe fiecare nu-l preocupa decât propria sa inteligenţă. Orice sătean cu credinţă în viaţa de dincolo nu avea altă grijă decât să pară deştept faţă de ceilalţi.

Aşa, băiatul cel mare al dascălului, Chiper, născoci o maşină de zburat, cârpită cu scurtături şi având două aripi de tinichea pe de lături, cu care încercă să zboare de pe marginea râpei dinspre Bălţaţi, însă se prăbuşi într-o clipă şi muri. Fu înmormântat lângă învăţător şi văcar pentru că făcuse satul de râs. Despre femei ce să mai spun? Niciodată omul n-a apreciat într-o femeie inteligenţa. E de ajuns această constatare ca să nu vă miraţi că sexul slab renunţase să-şi mai facă o ambiţie din cinstita groapă a cimintirului pentru deştepţi. Aşa încât de câtăva vreme încoace nu mai muri niciun om inteligent, ceea ce ar putea lăsa de bănuit ori că aceştia se răriseră, ori că deveniseră nemuritori, ori că nu mai exista nici unul în tot satul. Îmi vine să cred să ultima alternativă era adevărată, cu toate că satul meu se arătase destul de evoluat pe scara inteligenţei, numai prin faptul că despărţise un cimitir pentru proşti. Şi începe astfel prigonirea morţilor. Nu mai stătea nimeni să cântărească faptele răposatului, ci i se săpa repede groapa acolo unde nimeni dintre cei vii n-ar fi vrut să se odihnească. Parcă se temeau toţi ca nu cumva să se ocupe locurile din cimitirul cel vechi, unde nu mai fusese înmormântat nimeni de când cu sciziunea.

Un eveniment surveni şi soluţionă problema într-un mod cu totul neaşteptat. Primarul simţindu-şi sfârşitul aproape porni într-o zi către biserica din deal, cu o lopată pe umăr şi o cruce subsoară. Îşi săpă adăpost de veci în mijlocul cimintirului pentru deştepţi, se culcă în fund cu mâinile cruce pe piept şi cu alelui către cer şi muri. A fost, cred, mortul cel mai fericit care-şi ştia locul asigurat acolo unde voia el. Oamenii îi aruncară a doua zi pământ deasupra, îi bătură o cruce la căpătâi şi-l lăsară în pace. După trei zile, însă, notarul făcu la fel. Şi aşa, zi după zi, fruntaşii satului merseră şi răposară în gropile pe care şi le săpau singuri lângă onorabilul primar.

Până când prostimea îşi dădu seama că nu mai încap decât prea puţine morminte în cimitirul celor deştepţi. Şi de teamă să nu fie îngropaţi acolo unde meritau, porniră cu toţii să-şi sape gropi şi să doarmă cu cinste neîntemeiată lângă fruntaşi. Nu mai că mulţimea aceasta se ţine de o orânduire neclintită, despre care prostimea nu avea de unde să ştie. Cum nu mai rămăsese decât loc prea puţin, în care n-ar fi încăput nici zece gropi, fiecare se crezu dator să invoce argumente  istorice personale, pentru a se înstăpâni pe o moarte onorabilă. Cum, însă, vorbele sunt, rareori convingătoare, intrară în funcţiune hârleţele şi lopeţile, ba chiar şi crucile de pe morminte şi bucăţi din gardul care despărţea cele două cimintire. Nu ştiu cum s-a întâmplat că bătălia se mută din nebăgare de seamă, în cimitirul pentru proşti, de vină fiind patima cu care se încinseseră,  unde de atâta ciomăgeală, muriră cu toţii. Ceea ce arată că şi moartea poate să facă dreptate, atunci când viaţa nu mai dovedeşte.


Printează articolul Printează articolul

Gurmand + Raiman

Daca ti-a placut acest articol il poti distribui pe:

Un gand despre “Cimitirul pentru proşti!

Parerea ta este importanta, lasă un comentariu.


#Citeste si:

Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Hotel Pestera Angajeaza - Locuri de munca Webhosting Armand Media Flax Gopo Star Sistems Security - Paza si protectie
Andrei House Livas locuri de munca