Momentul zero al visului european

23 martie 2017

 

Momentul zero al visului european

Anul acesta, pe 25 martie, aniversăm 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, piatra de temelie a ceea ce este astăzi Uniunea Europeană. Această aniversare este o ocazie pentru o reflecție asupra Uniunii Europene – atât în ceea ce privește viitorul nostru comun, cât și pentru că ne permite evaluarea ultimelor decenii. Povestea europeană este una a păcii, democrației, solidarității și libertății. Este, de asemenea, o poveste despre prosperitate, egalitate, bunăstare și durabilitate. În acest moment crucial al istoriei, în care principiile fundamentale ale cooperării democratice europene sunt puse la îndoială, este esențial să ne amintim valorile care ne unesc ca europeni, să rememorăm succesele comune și să discutăm despre viitorul nostru.

Bilanțul de performanță al Uniunii Europene, în acest moment aniversar, poate fi un început util către clădirea unui viitor în concordanță cu nevoile și așteptările noastre. Avem nevoie, deci, de o perioadă de dialog, reflecție și deliberare.

Pagubele provocate de Primul și Al Doilea Război Mondial și dorința de reconstrucție, avântul economic de care se bucurau deja SUA, dar și amenințarea comunismului venit din est, impulsionează țările europene către o formă de asociere economică menită să prevină, pentru prima dată în istorie, posibilitatea unei noi conflagrații. Criza politică, morală și intelectuală cu care se confrunta bătrânul continent demolase deja mare parte din prestigiul său. Europa era divizată, pierdea teren în fața Statelor Unite ale Americii și, în ciuda atâtor elemente comune pe care europenii le împărtășeau, divergențele dintre foștii inamici împingeau Europa tot mai aproape de un nou tip de conflict, care se transforma repede în ceea ce numim astăzi „Războiul rece”. Totodată, criza europeană a alimentelor care a precedat cel de-Al Doilea Război Mondial nu-și găsise o rezolvare, spre nemulțumirea a tot mai mulți cetățeni.

Într-un astfel de context, elita politică a Franței și Germaniei de Vest se reunește în jurul ideii conform căreia singura șansă a Europei de a nu repeta greșelile trecutului este sporirea solidarității europene. Atât pentru premierul belgian Paul-Henri Spaak și ministrul de externe francez Robert Schuman, cât și pentru cancelarul german Konrad Adenauer și diplomatul Jean Monnet, un acord de asociere ar fi reprezentat afirmarea solemnă a unei profunde solidarități între națiunile europene care, în trecut, atât de des s-au regăsit în tabere opuse pe câmpul de luptă.

Încurajate de succesul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului instituită în 1951, vocile care susțineau o mai strânsă cooperare între țările europene înțeleg că atât Franța, cât și ceea ce era atunci Germania de Vest, ar putea cultiva relații mai bune, bazându-se pe aspectele pozitive care le uneau.

Cu toate acestea, în lumina Războiului Rece tot mai cristalizat în jurul său, Franța respinge în 1954 ideea unei armate europene care să includă trupe germane, în dezacord cu idealul deja comun de sporire a cooperării. În mod ironic, această divergență de opinie urma să declanșeze un proces și mai mare de cooperare între statele Europei Occidentale, datorită unui Benelux tot mai preocupat de ascensiunea economică și militară a Franței și Germaniei de Vest. Premierul Belgiei, Paul-Henri Spaak, care ocupase între 1952 și 1953 funcția de președinte al Adunării Generale a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), înțelege cel mai bine contextul politic și își asumă un rol esențial în pregătirea și negocierea tratativelor care aveau să ducă la semnarea Tratatelor de la Roma.

Plecând de la propunerea francezilor de a pune în comun producția germană și cea franceză de cărbune și oțel, sub controlul unei „Înalte autorități comune”, cu calitatea de membru deschisă către alți parteneri, Belgia sugerează tuturor celor 6 membri ai Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (Franța, Germania de Vest, Italia, Olanda, Belgia și Luxemburg) să-și delege reprezentanți pentru o întâlnire la Messina, în Sicilia, unde urmau să aibă loc discuții ce vizau crearea unei piețe commune. Paul-Henri Spaak declara că „A venit timpul să facem un pas nou și hotărât către construirea Europei”.

Întâlnirea are loc în iunie 1955, iar miniștrii de externe ai Italiei, Franței, Germaniei de Vest, Belgiei, Olandei și Luxemburgului așează pe hârtie, pentru prima dată, cele mai importante propuneri referitoare la o piață comună generală și o autoritate europeană a energiei atomice, astfel încât Europa să-și păstreze statutul de voce autoritară în contextul global tot mai efervescent.

Ideea din spatele unei piețe comune a plecat de la nevoia exclusivă a liberei circulații a mărfurilor în spațiul comunitar. Libera circulație a persoanelor, capitalurilor și serviciilor nu a fost luată în calcul la acel moment – aceste libertăți devin prioritare abia în  1987 în construcția Uniunii Europene,  când statele membre au adoptat Actul Unic European. Însă atunci, la doar un deceniu după război, problema practică, care avea nevoie cel mai stringent de o soluție, era armonizarea intereselor naționale și asigurarea unui nivel de competitivitate economică pe noua hartă mondială. Asta era insa posibil numai după reconcilierea franco-germană. De asemenea, consensul privind o politică agricolă comună în interiorul Uniunii și stabilirea unei politici protecționiste, care să garanteze venituri suficiente agricultorilor europeni, evitând astfel concurența generată de produsele din țări terțe, prin garantarea unor prețuri agricole, avea să fie realizat abia în 1962. Totuși, Conferința de la Messina din 1955 a arătat pentru prima dată lumii întregi că a existat o dorință de a merge mai departe și de a dezvolta cooperarea europeană.

Ca urmare a întâlnirii de la Messina, doi ani mai târziu, cele șase țări se reîntâlnesc la Roma unde, pe 25 martie 1957, sunt semnate Tratatele de instituire a Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom / CEEA), ambele clădite pe încă recentele fundații ale CECO. Prin semnarea acestor două acte, cele șase țări au dat un nou impuls unei Europe mai unite, mai deschise și mai democratice. Semnatarii celor două documentelor sunt: Paul-Henri Spaak și J. Ch. Snoy et d’Oppuers din partea Belgiei, Konrad Adenauer și Walter Hallstein din partea Germaniei, Christian Pineau și Maurice Faure din partea Franței, Antonio Segni și Gaetano Martino din partea Italiei, Joseph Bech și Lambert Schaus din partea Luxemburgului, Joseph Luns și J. Linthorst Homan din partea Olandei.

Tratatul CEE a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, când noua organizație devine o uniune vamală, astfel că aceasta a devenit, în mintea europenilor, „piața comună”. În 1967, cele trei organizații europene se contopesc devenind, mai scurt, Comunitatea Economică Europeană (CEE) în care comerțul efectuat de statele membre între ele era scutit de tarife pentru o perioadă de 12 ani. Plecând de la succesul economic pe care schimburile comerciale scutite de taxe l-au adus, în iulie 1968, cu doi ani înainte de expirarea acestui termen, statele CEE decid să abroge toate tarifele comerciale între ele. Tot atunci, se găsește un consens în ceea ce privește tariful comun pentru toate produsele care provin din țări terțe.

Sunt astfel primii pași făcuți de această nouă organizație, singura de acest gen din lume, născută în perioada Războiului Rece, a naționalismului marilor puteri, a regimurilor autoritare din estul Europei și a războaielor de independență din Asia și Africa. Direcția este clară: ideologia naționalistă a secolului XIX este înlocuită progresiv de ideologia întregirii europene pașnice. Încă de la început s-a dorit ca acest lucru să nu echivaleze cu respingerea valorii naționale, ci să reprezinte asumarea unei realități compuse din mai multe valori comune, din care toți cetățenii au de profitat. Acest tip de cooperare a fost gândit în  jurul valorilor comune europene și în spiritul solidarității.  Așadar, conceptul de identitate europeană apare în completarea ideii de identitate națională, și nu în contradicție cu ea.

Astfel, acum 60 de ani, un grup de vizionari, sfidând istoria, s-a angajat ferm într-o nemaivăzută aventură umană, către un rezultat pe care majoritatea contemporanilor îl considerau prea vag pentru a avea succes. Ceea ce trăim astăzi arată că ei au fost, de fapt, părinții fondatori și vizionarii unei mișcări politico-sociale istorice fără precedent. 60 de ani mai târziu – consyatam ca Europa se bucura de cea mai lungă perioadă de pace și stabilitate consemnată în istoria ei scrisă.

În 1957, doar douăsprezece dintre actualele state membre ale UE erau democrații. Astăzi, UE este cea mai mare uniune democratică din lume; reunind o treime din toate țările libere din lume.

Moto-ul Uniunii Europene continuă să fie valabil și să inspire: Unitate în diversitate.

 

REDACTAT:

Vlăduţ ANDREESCU, manager  ED Târgovişte

 

 

Printează articolul Printează articolul

#Citeste si:



Ajuta comunitatea noastra sa creasca. Distribuie acest articol pe retelele tale de socializare preferate. Multumim!


Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public si nici nu va fi folosit in scopuri promotionale

Parerea ta conteaza, nu mai astepta si comenteaza! 🙂



Lasă un răspuns