EVENIMENTE ÎN AȘTEPTARE – Ovidiu IVANCU

              OVIDIU  IVANCU este profesor de Limba și literatura română. Din 2009 până în 2013 a fost lector  în New Delhi, India și  ne bucurăm pentru că semnează în suplimentul nostru de cultură. La Editura EIKON urmează să-i apară, în curând, volumul VREMEA  MUSONULUI: PATRU ANI ÎN INDIA – JURNALUL MEU INDIAN ( 2009-2013 ). Aici, la rubrica noastră EVENIMENTE ÎN AȘTEPTARE, vă oferim câteva fragmente din cartea domnului profesor.

 

 

sfârşit de octombrie 2009

            În urmă cu un an şi jumătate îmi depusesem dosarul pentru un post de lector de limbă română la Delhi University. Nu mă gândisem că aş avea vreo şansă, iar ideea că aş putea petrece cel puţin un an universitar în India era tot atât de absurdă ca şi ipoteza că România va deveni în curând a şaptea economie a Uniunii Europene. Pur şi simplu, nu mă puteam imagina în India şi, în tot acest an şi jumătate, nu am petrecut foarte mult timp gândindu-mă că, într-o bună zi, m-aş putea plimba pe străzile din New Delhi. Acum stau în Aeroportul Internaţional Henri Coandă, aşteptând avionul spre Istanbul. De acolo, voi merge mai departe către capitala indiană.

            Nu îmi fac iluzii, nu am niciun fel de aşteptări… Simplul gând că plec, într-un an când în România se anunţă, într-o succesiune de tragedie greacă, o criză economică şi alegeri prezidenţiale, îmi este de ajuns. Îmi aleg locul lângă geam… avionul decolează, iar Istanbulul mi se pare tot atât de apropiat ca şi Clujul. Multă vreme, oraşul în care m-am născut, casa în care am trăit mi s-au părut spaţii gigantice; ele s-au micşorat, mai apoi, an de an. Am citit, în Cartea şoaptelor, a lui Varujan Vosganian, că nu eram singurul care simte astfel. Micşorarea lumii în care trăim, odată cu propria noastră creştere, pare-se că e o constantă a naturii umane. Când distanţele sunt atât de mici pe această planetă, micşorându-se pe zi ce trece, e cam absurd să priveşti în buletinele de ştiri din România actualitatea externă aruncată undeva către final, înainte de meteo şi sport. E o formă de autism pe care acum, în avion, o formulez pentru prima dată în felul acesta.

            De la Istanbul la New Delhi încep să-mi cam dau seama cum va arăta cel puţin un an atât de departe de România. Aici, la mii de metri deasupra solului, nimeni nu îmi vorbeşte limba. De fiecare dată când vreau o sticlă de vin sau o cafea, trebuie să gândesc în română, să exprim în engleză şi, apoi, să refac traseul în sens invers, pentru a înţelege ce mi s-a spus. Aşa va fi timp de un an, dacă nu şi mai mult…! Lângă mine, o tânără indiancă îmi vorbeşte despre propria ei ţară. Mai târziu, aveam să îmi dau seama că nu reţinusem nimic din acea conversaţie. Aşa cum mi se întâmplă frecvent în momente de maximă încărcătură emoţională, mă blochez undeva în zona clişeului; orice conversaţie devine, în felul acesta, sumă de banalităţi înfiorătoare. Nu mi se pare important să ascult cu atenţie; am de gestionat prea multe senzaţii, prea multe gânduri, prea multe confuzii. Ştiu că la New Delhi trebuie să mă aştepte cineva, că am un apartament rezervat.

Oboseala atâtor ore de zbor, la care se adaugă vinul consumat la mare altitudine, deasupra Asiei, mă conduc spre o nouă… descoperire. Una din multele care, probabil mă aşteptau odată ce aveam să-mi aşez piciorul pe solul indian. Mă gândesc la apartamentul meu, încă necunoscut, din New Delhi ca la… acasă. Ce vor fi gândind despre asta atâtea generaţii de români pentru care mutarea la doar câteva sute de kilometri de locul natal echivala deja cu o dezrădăcinare?! Nu ştiu exact şi nici nu-mi pasă foarte tare! Pentru mine şi pentru mulţi cei din generaţia mea, patriotismul are o altă dimensiune, mai puţin vocală, mai pragmatică întrun fel. Cred că avem şi un alt simţ al lui acasă.

noiembrie 2009

[…] În timp, India te abrutizează. Sărăcia ei extremă, de neevitat, sfârşeşte prin a-ţi înfrânge instinctele sociale. Orice exces, de altfel, duce şi la un exces de cinism. În India, poate mai mult decât în alte părţi, sărăcia este atât de prezentă, încât, pentru a supravieţui în bune condiţii psihice, eşti obligat să o ignori. Oamenii aceştia pedalează o zi întreagă şi cheltuiesc la sfârşitul ei, în cel mai fericit dintre cazuri, un euro pentru a se hrăni. De fiecare dată când te pot înşela, o fac fără niciun fel de remuşcare. Odată ce cunoşti preţurile, însă, acceptă plata fără să se împotrivească. Greşeala capitală pe care am făcut-o, nu o dată, a fost să întreb cât mă costă. Întrebarea în sine e suficientă pentru a deschide calea unei negocieri interminabile. Mi se cer preţuri şi de 30 de ori mai mari decât cele pe care se presupune că ar trebui să le plătesc. Când ţi se cer 1.000 de rupii pentru o distanţă pe care ar trebui să plăteşti 30 de rupii, nici nu mai poate fi vorba de negociere. E doar felul lor de a-ţi spune că eşti încă neintegrat în lumea aceea, că eşti încă un străin. În India, nu poţi mima, nu poţiînşela pe nimeni… se vede după modul în care priveşti, după modul în care te mişti, după modul în care te miri că abia ai ajuns acolo.

Pe distanţe mai lungi, folosesc de regulă auto-ricşa. Un vehicul motorizat, pe trei roţi, auto-ricşa are şi un aparat de taxat, rareori folosit. Opresc auto-ricşele în trafic, strigând, cât mai tare cu putinţă, în engleză auto… Uneori, strig minute în şir până când una dintre ele se opreşte, alteori, mai norocos, nu trebuie decât să merg câţiva metri până când un vehicul se opreşte lângă mine; atunci, din interior, un ricsawwalla mă priveşte, lungindu-şi gâtul printr-o mişcare bruscă, simultan cu gestul de a-şi arunca bărbia, undeva în sus. Asta înseamnă: unde mergi?În Delhi, distanţele sunt enorme (în definitiv, în oraşul acesta sunt tot atâţia locuitori cât în întreaga Românie!), aşa că, dacă alegi auto-ricşa pentru distanţe mai lungi, ai toate şansele să aştepţi (în funcţie de norocul tău, şi până la 20-30 de minute) pentru ca vehiculul să fie alimentat pe parcursul călătoriei.

Cât despre taxiuri, ele sunt destul de scumpe şi greu de găsit, mai atunci când ai nevoie de ele. În faţa căminului în care locuiesc, sunt suficient de norocos să am un taxi stand cu 3-4 maşini negre, de genul celor folosite pentru maxi-taxi în România, doar ceva mai mici. Şoferii şi deţinătorii firmei dorm acolo, într-un soi de cort improvizat, pe paturi de bambus. De fiecare dată când, noaptea, am nevoie de serviciile lor, îi anunţ din timp. Cu toate că le spun ora la care trebuie să plecăm, atunci când aceasta soseşte, mai mereu trebuie să merg până la cel mai apropiat pat din bambus, să ridic pătura sub care unul dintre ei doarme şi să îl trezesc, strigând bărbăteşte bhaya! Bhaya! Bhaya!!! Este un apelativ informal care în hindi înseamnă frate.

  De departe, cel mai confortabil mijloc de transport în Delhi este metroul. Foarte bine organizat, relativ ieftin, el acoperă cele mai multe zone ale capitalei indiene. Când l-am folosit pentru prima dată (pentru a mă duce la Ambasada României), am avut senzaţia că nici măcar nu mă aflu în India. În incinta metroului nimeni nu scuipă, nimeni nu aruncă gunoiul pe jos. Desigur, acelaşi zgomot inutil şi permanent, ca oriunde în India. Aceeaşi lipsă de spaţiu, din cauza căreia oamenii nu numai că se ating unul pe celălalt în metrou, dar stau de multe ori lipiţi unii de alţii, într-o masă compactă unde abia dacă simţi că poţi respira de unul singur. Indienii vorbesc tare la telefon, iar gestul acesta e perfect coerent cu dispreţul total pe care îl au faţă de spaţiul intim. Despre asta, însă, cu altă ocazie. Simt că e încă prea devreme să vorbesc despre unele lucruri. Le intuiesc doar, le simt ca fiind străine spaţiului din care vin eu, însă îmi mai trebuie timp, nu pentru a le înţelege, căci, instinctiv, înţeleg că de înţeles nu voi înţelege vreodată. […]

august 2012

[…] O sărbătorim pe S.C la un hotel de cinci stele în Gurgaon. Mă văd, odată în plus, nevoit să constat că, la nivelul serviciilor de lux, India surclasează, de multe ori, Europa. Problema în India începe odată cu serviciile adresate clasei medii. În timp ce înot în piscina hotelului, India din afara acestor ziduri parcă încetează să existe. E o distanţă atât de mare între ce se află dincolo de porţile somptuoase ale hotelului şi ceea ce se găseşte aici, în interior, încât mintea mea refuză să acopere această prăpastie. La fel trebuie să se petreacă lucrurile cu elita politică şi financiară a Indiei. Izolarea în Paradis, într-un Paradis atât de minuţios construit, încât e suficient locatarilor lui, te face să refuzi existenţa Iadului, cu străzile sale prăfuite, cu oamenii care mor pe coridoarele spitalelor de stat.

VibhaMaurya ne invită la cină. Fosta şefă de catedră, unul dintre puţinii mei colegi indieni faţă de care manifest un enorm respect, are viziuni de stânga. Cina se dovedeşte a fi un excelent prilej pentru discuţii dintre cele mai interesante. Suntem acolo un român, doi spanioli, o portugheză, un chilian şi trei indieni. Seara e absolut magnifică. Doar că, în mijlocul unei conversaţii referitoare la discriminarea pozitivă, mă trezesc având idei… de stânga. Când s-o fi petrecut transformarea? E ireversibilă? Urăsc comunismul la modul visceral, aproape obsesiv, iar apropierea de stânga mi s-a părut multă vreme imposibilă. Am văzut mereu ideologia de stânga ca un spaţiu în care trebuie să te mişti prudent, căci rişti să te laşi contaminat de socialismul radical. Şi iată, acum, vorbesc şi nu am niciun dubiu că ideile pe care le vehiculez sunt de stânga. Bănuiesc că e o reacţie instinctuală. Când mă aflu în compania unor indivizi cu vederi prea de dreapta, prin comparaţie, ajung ca eu însumi să fiu de stânga. Şi viceversa. În cazul de față, e foarte posibil ca reacția mea să fie o consecință directă a discursului lui X. (vecinul meu spaniol), violent de dreapta, periculos de aproape de fascism. Şi atunci, dacă aşa stau lucrurile, stânga şi dreapta aproape că nu mai există ca ideologii pure, necontaminate una de apropierea celeilalte. Conştientizarea acestui fapt reprezintă pentru mine marele câştig al serii.

Aştept sfârşitul musonului.   […]

Citeşte

ROMAN  FOILETON –  Ionuț  CRISTACHE;  Calendarul cu patimi ( ediția a doua ), episodul trei…

AMERICA  LA NOI  ACASĂ – Dana  NEACȘU; Manichiură…

CULTURA  ONLINE – Daniel  TACHE; Amintiri din Țara de Carton ( IV )…

LECȚIA  DE  ZBOR  –  Ioana  PIOARU; D&G…

CULTURA  URBANĂ – Pompiliu  ALEXANDRU; O nuanță politică…

PLIMBĂRI  BUCUREȘTENE – Cătălina  CRISTACHE; Armonie…

CULTURĂ  ȘI  EDUCAȚIE –  Mihaela  MARIN; Complexe și complexați…

REFLECȚII  MINORE  –  Alexandru  IACOB; Sonetele adolescenței…

SOVIANYSME  –  Octavian SOVIANY; Am fost un copil reușit? ( 5) …

CONEXIUNI –  Ștefan  POPESCU; Fragmentarium…

COSMOSUL  DIN  NOI  –  Ioan N. RADU; Oamenii de ieri  ai  Târgoviștei…

STRATEGII  DE  DISTANȚARE –  Petre  STOICA; Mai este mult până departe…

CULTURĂ  ȘI  ISTORIE – Radu  STATE; Început de veac în Târgoviște…

ÎN  CALEA  LUPILOR  DE  IERI  ȘI  DE  AZI – Constantin  VAENI; Gala premiilor UARF…

CULTURA  LA  MARGINEA  ȘOSELEI  –  Teodor Constantin  BÂRSAN; Timpul sacru și profanii…

TERAPII  ÎNGÂNDURATE  –  Ioan  VIȘTEA; O dramoletă bulevardieră…

CUȚITUL CU  tEIȘ –  Gabriel  ENACHE; Reportaj literar – trei…

DEPOZIT  ELECTRONIC – Ovidiu  IVANCU; România  și  minoritarii ei…

ARTIFICII  DE  LÂNGĂ  SERELE  CU  FLORI – Mariana OPREA  STATE; Destul…

ÎNSEMNĂRI  MORALE  –  Gabriela  MARIN; Să alegem tăcerea…

CIUCLARISME  –  Bogdan  CIUCLARU; Un top…

LA BORTA  RECE – Radu  PĂRPĂUȚĂ; Alte trei lame de cuțit…

SUBSTITURI, confesiuni americane, episodul 8  – Dana  NEACȘU…

PICĂTURI  DE  ROUĂ – Octavian  SOVIANY; Șase…

JI-PISME  DE  SÂMBĂTĂ  –  Puiu  JIPA;  Zece  altfel  de  poeme…

MELANCOLII  –  Constanța  POPESCU;  Două poeme…

RAFTUL  CU  POEME  –  Ioan  VIȘTEA; Cinci respirări de primăvară…

JUNIORI  DE  CARABELLA  –  Marius  Alexandru  DINCĂ; Ca-n viață, ca-n filme ( viața la 18 ani) …

JUNIORI  DE  CARABELLA – Daria  STEMATE; Tu, nebun de alb; eu, regină albă ( viața la 16 ani ) …

CORESPONDENȚE  SUBIECTIVE  –  Erica  OPREA; Stelele  din mine…

PICĂTURA  CHINEZEASCĂ…