Încă ezit între scutul lui Ahile şi madlena lui Proust. Mă rog… Cu cartoane mă mai jucasem şi înainte să descopăr cartelele perforate. Cu mult înainte. De fapt, chiar aşa se numea jocul, cartoane.
Regulile erau simple: pornind de la o distanţă dinainte convenită, trebuia să scoatem din cercul desenat pe asfalt, prin aruncări succesive cu lârşia, un număr cât mai mare de cartoane. Lârşia sau lişia era o piatră îndeajuns de plată ca, în contact cu asfaltul, să alunece şi potrivit de grea pentru a scoate cât mai multe cartoane. A-ţi găsi lârşia potrivită era o provocare în sine. De fapt, dacă stau mai bine să mă gândesc, te căuta ea pe tine. Cam aşa cum sabia îşi caută samuraiul şi peticul îşi găseşte sacul. Pe mine, de bucurie că m-a găsit, după ce a sărit din mâna unuia cu vreo opt ani mai mare şi cu certe porniri războinice, m-a trântit la pământ şi m-a însemnat cu o dâră de sânge drept în mijlocul frunţii. Fără cunoştinţă am rămas doar vreo cinci minute, însă cicatricea, mărturie de necontestat a acelor vremuri eroice, o am şi astăzi.
Şi procurare cartoanelor implica abilităţi de războinic încercat. Sau, şi mai bine spus, de vânător. Imediat ce apărea în casă o nouă duzină de chibrituri,evaluam cutiile dintr-o privire, transformam numărul de beţe în zile şi începeam pânda. Când se prelungea nepermis de mult – ceea ce se întâmpla destul de des, pentru că limita răbdării mele era de cam trei zile – urma hăituirea: beţele începeau să dispară văzând cu ochii. Dar nu înainte de a le fi răzuit catranul, pe care, doar pentru a-l feri de umiditate, desigur, îl puneam apoi la păstrare într-unul dintre numeroasele depozite ascunse cam peste tot prin casă. În recuperarea, recondiţionarea şi refolosirea acestuia, cei trei R pe care îi tot vedeam la televizor, era nevoie de stăpânirea unei extrem de avansate ştiinţe inginereşti. Presărat în locaşul milimetric dintre două şuruburi care, prinse într-o singură piuliţă, alcătuiau un percutor prevăzut la unul dintre capete cu o trenă de celofan, necesară prinderii, aruncării şi aerodinamicităţii,catranul provoca, prin cădere, un zgomot apt să sperie toate babele dispuse pe o rază de o sută de metri. Operaţiunea comporta şi o serie de riscuri: dacă puneam prea mult catran sau dacă nu strângeam şuruburile în mod egal, explozia l-ar fi proiectat pe cel mai slăbit nu se ştie unde, însă cu scopul precis de a provoca tot soiul de daune, morale şi materiale. Mai ales materiale. Din acest motiv, preferam şuruburile de cinci, mai uşor de strâns şi mai puţin dăunătoare în cazul unui accident.
Întorcându-mă la cutiile de chibrituri, după o aşa sârguincioasă golire, dădeam atacul final: prin decupare cu foarfeca, atunci când găseam una, prin tăiere cu lama, briceagul ori cuţitul, dar cel mai adesea prin meticuloasă rupere, le transformam în extrem de preţioase cartoane. Însă numai jocul le confirma această valoare adăugată. Pe cele noi ale altora, care nu fuseseră nici măcar o singură dată pierdute sau câştigate, le priveam nu doar cu poftă, ci şi cu dispreţ. Şi tot aşa se uitau şi ei la ale mele. Să faci rost de cartoane nu era totuşi mare lucru, abia să le câştigi era.
La început, când cutiile de carton erau mai rare decât cele de furnir, ne jucam şi cu dosurile. Pe ele erau scrise fabrica, numărul minim de beţe, stasul şi preţul. Un dos valora un punct, o faţă, zece. Un debut spectaculos au avut feţele cu porumbelul păcii. Pentru că erau rare, au urcat la o sută, iar feţele cu flacăra plutind pe valuri, de care oricum ne săturaserăm până peste cap, au coborât la un punct. Cele mai valoroase au fost,pe rând, florile, fluturii, pelicanii, cerbii, caii şi, în cele din urmă, monumentele (imagini ale unor oameni în viaţă am văzut pe chibrituri abia după ’89). Şi tot pe rând s-au devalorizat. La bursa cartoanelor, frecvenţa şi valoarea erau invers proporţionale.
Un alt criteriu valoric era dat, desigur,de prezentarea grafică. Valoroase erau mai ales cele frumos colorate, fără text. Cele cu text nu prea se bucurau de atenţie. Şi nu erau deloc puţine. Între nicio masă fără conserve din peşte şi recuperând hârtia, păstrăm pădurea, puteai citi îndemnuri mobilizatoare şi reclame, erai pus la curent cu istoria, frumuseţile şi tradiţiile patriei sau deveneai ţintă a campaniilor de responsabilizare. Erai îndemnat să practici pescuitul sportiv, dar să ocroteşti vânatul, să participi la Daciada, dar şi să joci la loz în plic, loto şi pronosport. Dintre destinaţiile de vacanţă, câteva apăreau cu predilecţie:Destinaţia vacanţelor dvs: Cabanele Oficiilor judeţene de turism, Borsec—sufletul apei minerale, Covasna—staţiunea inimii dvs, Lumea fascinaţiei, fascinaţia lumii: Delta Dunării, Urmăriţi soarele şi veţi descoperi litoralul. Iar dintre situaţiile de urgenţă pe care mamaia le pomenea în rugăciunile ei de fiecare seară, de atenţie se bucurau doar incendiile: Nu aruncaţi cenuşa cu jar la întâmplare!, Nu faceţi focul în apropierea materialelor combustibile!, Nu folosiţi instalaţii de gaz defecte sau cu improvizaţii!, Nu lăsaţi la îndemâna copiilor aparatele electrice!. În timp,cum probabil nimeni nu mai era dispus să răspundă la comenzi, la niciun fel de comenzi, tonul imperativ a fost repede înlocuit cu unul prevenitor, protector şi preocupat:V-ați gândit ce se poate întâmpla dacă uitați fierul de călcat sau alte aparate electrice în priză?Țigara aprinsă n-ați uitat-o cumva în locuri unde se putea provoca incendiu?Apoi, pentru că nici această retorică părintească, implicând sau nu dislocări sintactice, nu şi-a produs probabil efectul,prevenirea a fost lăsată de izbelişte şi s-a trecut cu fermitate la informare: În caz de incendiu anunțați pompierii la 081! Nu uitați să precizați: numărul de telefon de la care vorbiți, adresa exacta, ce arde; așteptați confirmarea !
Însă, după cum spuneam, asemenea cutii luau destul de des drumul coşului de gunoi. Ce-i drept, nici cele de după ’89, pe care s-au strecurat, printre devizele partidelor şi politicienilor intraţi in campanie electorală,îndemnuri şoptite la fantezii umede, cu număr de telefon şi tarif pe minut, nu au fost mai reuşite. Dar asta este o altă poveste…
Ca orice filumenist care se respectă, chiar dacă pe atunci habar nu aveam că aş fi unul (documentându-mă online pentru a-mi împrospăta amintirile, tocmai am aflat că filumenist este cel care colecţionează ambalaje, etichete, fişe şi plicuri de chibrituri, precum şi alte obiecte de aprindere), îmi păstram comoara în cele mai bune condiţii. Într-o pungă de pufuleţi. Al cărei conţinut varia, în valoare şi volum, de la o zi la alta. Jucând cartoane zi de zi, cu speranţă, cu îndârjire, cu teamă, am descoperit că, pentru a câştiga tot, trebuia mai întâi să pierd tot. Sau aproape tot. Să rămân într-un singur carton, adesea, cel mai puţin valoros. Odată ce am înţeles că altfel nu se putea, am început să mă las să pierd. Şi chiar să mimez deznădejdea în faţa câte unuia ce rădea lacom tot. Urmărindu-mi senin adversarii, doar ştiam că victoria avea să-mi aparţină mie în cele din urmă, am descoperit toate modurile în care se puteau bucura: cu părere de rău pentru mine, cel care pierdeam, cu reţinere, cu ironice regrete, cu nedisimulată satisfacţie, cu lăcomie şi ură. Erau şi unii, puţini, care se bucurau pur şi simplu. Doar acestora din urmă, după ce câştigam tot, le înapoiam câteva dintre cartoanele pierdute. Cele mai valoroase. Să mă mai joc cu ei şi a doua zi.
Ori de câte ori am simţit apoi nevoia să mă ridic, m-am lăsat mai întâi să cad. Ispita căderii mă încerca, de fapt, pe acoperişul blocului cu şapte etaje. Şi scrisul este şi el tot o cădere. O să vă las deocamdată să-mi câştigaţi toate cartoanele. Mă rog, nu chiar pe toate.
Revenind la cartelele perforate în care mă tot străduiam, fără succes, să-l prind pe tata, când a venit într-o dimineaţă să-mi spună că mă ia la uzină, primul meu gând la ele a fost. Pentru că de acolo veneau. Urma acum să aflu la ce folosesc.
DANIEL TACHE este doctor în filologie, critic și istoric literar, eseist și, mai ales, profesor la Colegiul Național „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
