OPINII: Cu câinele la piaţă!

Un text de Alexandru Pompiliu

De vreo trei ani merg aproape zilnic la piaţă. La Piaţa 1 Mai, cum este numită încă de prin Epoca de Aur. Şi mai mereu îmi iau câinele cu mine. În lesă, bineînţeles. Deja lumea îl cunoaşte, îl salută – în primul rând pe el – îl mângâie, îi dau chiar câte ceva de mâncare. Nu legume, nu fructe. Dar la secţiunea brânză… i se dă din abundenţă. El mă trage inimos spre raionul acesta căci are prietenii cei mai buni acolo.

În toată perioada asta, de două ori m-am întâlnit cu o duduie care are un chitanţier în braţe şi merge de la o tarabă la alta. Cred că are funcţia de „dracu pe Pământ”, căci le ia bani vânzătorilor, iar aceştia sunt extrem de cuminţi, cu capul plecat şi le tremură mâinile – de mânie sau de nervi, nu ştiu. Am văzut-o pe duduia respectivă măsurând cu ruleta odată expunerea pe tarabă a unor legume. Probabil persoana depăşise cu ceva centimetri locul său de vânzare. Ei bine, atât la prima întâlnire, cât şi la a doua – şi ultima sper, ca să nu zic deocamdată – mi-a atras atenţia că nu am voie cu câinele în piaţă. „De ce, doamnă?” „Pentru că lasă păr!” „ Adică sare păr din câine cum sare popcornul în tigaie; lasă dâre de păr în urmă, nu?!” „Aşa spune regulamentul, nu comentaţi!” Bine, zic. Aşa o fi. Las câinele acasă pentru o perioadă. Până într-o zi când trec pe lângă piaţă. Era o duminică sau o zi de sărbătoare, spre seară, când piaţa era închisă, iar toate tarabele erau acoperite cu pături şi folii de plastic, ca să nu se pună praful pe produse. Şi am o viziune. M-am frecat la ochi, ca să nu cumva să dorm. Un şobolan, apoi doi, se zbenguie pe tarabe, hârjonindu-se. Mă uit consternat şi îmi aduc aminte de duduia cu chitanţierul şi regulamentul. Şi îmi iau iar la piaţă câinele care produce păr. De nervi! Şi ca să mă apere, în eventualitatea în care vreun şobolan sare la gâtul cuiva. Aşa se face că am ajuns să gust şi eu puţin din Kafka. Nu în lectură, ci în realitate. Cum arată acest crâmpei kafkian? Iată-l!

Eu sunt, ca de obicei, în piaţă cu câinele. Iau ce îmi trebuie, iar când ajung la mere, hop, îmi sare în faţă duduia-cu-chitanţierul-şi-regulamentul. „Domnule, v-am mai întâlnit aici, şi v-am mai spus că nu aveţi voie cu câinele în piaţă.” „Ştiu, doamnă, îmi aduc aminte. A fost acum un an. De atunci am venit aproape zilnic, tot cu câinele. De ce să nu am voie, aşa v-am întrebat atunci?” „V-am spus, lasă păr.” „Lasă păr peste ce? Se depune ca neaua peste cartofi? Deranjează echilibrul biotic al urmelor de bălegar de pe cartofi sau morcovi? Veniţi şi luaţi probe de sterilitate, ca în spital, de pe fiecare legumă? Colcăiala de microbi de pe jos şi de peste tot intră în conflict cu microbii de pe firul de păr care zboară pe aici? Dar mucii de pe jos, ăia galbeni, scuipaţi cu năduf de o fiinţă umană superioară, nu interacţionează cu mediul acesta septic? Dar viruşii care sar dintr-un strănut direct pe conopidă, nu deranjează? Deranjează eventualul fir de păr de câine pe care îl găseşti în mâncare, acasă, căci e mai rebel şi mai trufaş şi rezistă şi la spălat, şi la fiert şi la copt şi ajunge la om în gură şi-i provoacă o scârbă de nedescris? Şi mă înjură pe mine, căci recunoaşte firul de păr. E de la ăla cu câinele alb! Ştiţi ceva, voi veni în continuare cu câinele aici. Aşa, ca o revoltă personală, ca să deranjez echilibrele microclimatului Farmaciei Pieţei 1 Mai.” „Veţi lua amendă!” „Perfect, dar imediat vă daţi şi dumneavoastră amenda, căci şobolanii au voie, văd.” „Ce şobolan?” „Păi, până săptămâna viitoare vă aduc o fotografie sau o filmare cu şobolanii dezlanţuiţi din piaţă, vreţi? După închidere, aleargă pe aici în voie, dar presupun că asta este în afara programului dumneavoastră şi nu ţine de administraţie, nu?” „Eh, şobolan, o fi intrat pe uşă, pe undeva. Dar şobolanul a intrat nu cu intenţie, pe când dumneata intri aici cu câinele şi cu intenţie!” (fraza aceasta este chiar reprodusă cuvânt cu cuvânt din duduia-cu-chitanţierul-şi-regulamentul) „Vă promit că nu o să mai intru în piaţă pe acolo pe unde intră şobolanii. Eu voi căuta o fereastră şi voi intra pe acolo! Sper să mă urmeze câinele în aventura asta. Iar dacă văd vreun şobolan, vreun rahat de şobolan, vreun muc de om, nu am să le deranjez deloc, căci înţeleg că regulamentul se aplică celor care au intenţia de a ucide populaţia cu Ebola purtată pe firele de păr ale câinelui. Ce să mai vorbim, eu sunt chiar un terorist, adică nu o fiinţa umană, căci trăiesc cu câinele în casă – vecinii se vor revolta într-o zi şi îmi vor da foc, sunt sigur – iar acasă am un laborator în care fabric viruşi şi microbi care să omoare delicatele fiinţe raţionale care vin în Piaţa 1 Mai. Intru lejer sub incidenţa regulamentului, aşa că, doamnă, fiţi fără milă!”

E absurd? Aiurea! E realitatea pură. Aşa că abia aştept să iau amendă data viitoare. Eventual voi fi şi împuşcat. Executat de sistemul septic ce doreşte să elimine microbii societăţii. Soarta lui Joseph K. este cel mai bun lucru care ţi se poate întâmpla în această lume. Iar duduile-cu-chitanţier-şi-regulament vor dormi liniştite pe perna de acasă, alături de familia iubitoare, având cu toţii conştiinţa împăcată că şi-au făcut datoria.